35+, by Corina Ozon

   Am ținut mult să aduc aici și poveștile unor bărbați. Nu vizez senzaționalul, ci tocmai realitatea, în care să ne regăsim mulți, dar și lecțiile de viață pe care le putem lua de la cei care au reușit să treacă peste obstacole, mentalități. De multe ori acestea vin de la oameni care sunt printre noi, la fel ca noi, de care nu știam, pentru că și-au trăit poveștile cu demnitate și fără să-și piardă speranța.

             Astăzi e rândul unui domn care își crește singur fata, de când el avea doar 22 de ani. De opt ani, trăiește în Marea Britanie, iar fata e o domnișoară în toată firea. A ajuns pe târâm britanic din dorința de a avea o familie. Nu a fost ușor să-și înscrie fetița la școală și nici să învingă barierele. A avut de mai mai multe ori de gând să se întoarcă acasă, unde avusese un serviciu, prieteni, confort social. Dar fetei îi plăcea așa de mult mediul englez, încât și-a spus că merită să meargă mai departe. Cu multă răbdare, după mai multe refuzuri de angajare, și-a dat seama că nu mergea pe calea potrivită și a luat totul cu pași mărunți. Cristian spune că cel mai greu a fost să învingă bariera culturală. „Aveam principii românești, trăiam acea viață cu spirit latin și a fost greu să mă adaptez aici”. Însă cum a ajuns Cristian în ipostaza de tată singur? „Sunt tatăl unei domnișoare, sunt fericit și cred că acesta e cel mai frumos proiect din viața mea, care mă face să mă simt împlinit”. Când l-am întrebat dacă a luat o decizie care i-a schimbat parcursul vieții, mi-a răspuns că a fost aceea de a-și asuma responsabilitatea creșterii unui copil, singur, când avea doar 22 ani. „Acum pot vorbi ușor de toate acestea. Dar îmi aduc aminte când aveam 22 de ani, un adolescent, am rămas cu un copil, pentru că viața a fost așa cum a fost și nu știam ce să fac atunci. Am stat nopți întregi întins pe jos în garsoniera mea, împreună cu un copil de 7 luni citind cărți, încercând să aflu mai multe despre ce trebuie să faci ca să fii un bun părinte. Părinții mei proveneau dintr-un mediu diferit, cu principii diferite. Pentru ei, acum 20 de ani în urmă, era un fel de rușine pentru că singurul lor băiat, eu, am ales să-mi cresc singur fata. Nu a fost ușor, pentru că a trebuit să mă educ și eu ca să pot acorda o educație adecvată unei domnișoare. Îmi amintesc cum, la început, îi luam haine pentru băieți și momentele în care, ieșind în parc la plimbare, am fost acostat la un moment dat de doamnele care ieșeau și ele și care m-au întrebat de ce doar eu, de ce de fiecare dată doar eu? Așa am început să am femei prietene și să învăț lucruri utile pentru creșterea Denisei. Cu siguranță astăzi aș face lucrurile mai bine.” 

Cristian mărturisește că și-a crescut singur fata, dar întotdeauna și-ar fi dorit să-și găsească acea jumătate căreia să-i ofere ce e mai bun și mai frumos și care să completeze ceea ce le lipsea. Recunoaște că în tot acest parcurs al creșterii copilului, stând mult printre femei care i-au dat sfaturi de parenting, ușor-ușor a devenit, așa cum îi place lui să glumească, „un bărbat defect”. Pentru că sunt lucruri care l-au marcat și momente în care și-ar fi dorit să fie altfel. „Să-ți dau un exemplu: eram la grădiniță și Denisa începuse  primul an, era fericită, între copii. A venit ziua de 8 martie și nu am să pot uita niciodată momentul în care, la serbare fiind singurul bărbat într-un grup mare de femei, fiecare copil trebuia să ia o floare și să o ofere mamei în dar. În acel moment Denisa a luat acea floare și nu știa cui ar trebui să o ofere. A fost un moment dificil și probabil unul din momentele pe care le păstrez în suflet și le-am închis acolo, doar pentru mine. Mai târziu am înțeles că așa e viața. Nu spun că nu am avut relații, dar se pare că nu a fost să fie sau poate nu am fost destul de bun în relațiile pe care le-am avut.” Cristian nu dorește să vorbească despre cum a ajuns să crească singur o fată și preferă să lase totul în trecut.

În prezent, Cristian conduce proiectul „My Romania Community”– Centru Comunitar de informare pentru români, care derulează activități și acțiuni menite să îndrume românii aflați la începutul emigrării în Marea Britanie: de la integrarea în sistemul educațional britanic până la sfaturi pentru înființarea unei firme. Se organizează cursuri și seminarii, dar și întâlniri cu reprezentanți guvernamentali. „Tot ce se face astăzi e rodul muncii tuturor celor din echipă. Eu pot avea multe idei, dar fără o echipă frumoasă niciuna nu se poate materializa. Asociația a prins viață acum doi ani, când am încercat să lucrez cu cineva pe o idee pur originală, nu a fost să fie. Apoi, cu primii bani, am înregistrat activitatea asta. Avem un centru de informare, o școală românească de sâmbătă, unde deja avem 28 de copii înscriși, și încercăm să demarăm ușor-ușor un proiect de televiziune online.” Cum reușește Cristian să coopteze atâta energie? Spune că e un om deschis și că tot ce face e din suflet, drept, dar și tăios atunci când e nevoie. Desigur că și fata lui face parte din această echipă.

Cristian a luat acum 20 de ani decizia de a-și crește singur copilul. O decizie care i-a schimbat viața, dar pe care nu o regretă nicio clipă. „Dacă o mamă se simte împlinită că are un copil, eu mă simt un bărbat fericit, pentru că, cu bune, cu rele, atât am reușit să ofer. Unui copil trebuie să-i oferi responsabilitate și să-l înveți că nu i se cuvine totul doar pentru că există. Au fost două povești mari de iubire, cea cu mama copilului, apoi mi-am iubit copilul toată viața. A fost și dragoste, mi-am dorit, dar nu e nimeni vinovat. Poate pentru că eu, crescând un copil de foarte tânăr, nu am avut timp să aleg ce e bun pentru mine, ce îmi trebuie mie. Nu sunt oameni buni și răi, doar alegem nepotrivire. Nu-mi doresc bogăție și acest lucru l-am învățat cel mai bine în această țară. Mai e puțin și misiunea de părinte va fi ușor-ușor mai mult misiunea de prieten și susținător, pentru că trebuie să lăsăm copiii să prindă aripi și să zboare. Am învățat că nu e nevoie să avem mult ca să fim fericiți.”

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Cristian Stîncanu