Priveam azi o floare interesantă, aflată după un gard. Nu exista vreo portiță prin care să ajung la ea și să o privesc de aproape, să simt ce miros are. M-a lovit o parabolă din senin. Cam tot ce e îngrădit ni se pare interesant și prețios. Aproape perfect. Ce facem, când reușim să trecem dincolo de împrejmuire? Unora ni se va părea că nu mai e așa de interesant ceea ce admiram de la distanță. Altora li se va părea greu de întreținut, prea mult efort și investiție. Cei care vor să-și însușească obiectul adorației drept proprietate vor constata că acesta își va pierde strălucirea. În tot acest timp, iarba e călcată fără menajamente, arealul este viciat și ecosistemul dat peste cap.
Ce facem cu gardurile? Le menținem, pentru păstrarea interesului și misterului, sau le deschidem, pentru a fi cunoscuți mai bine, cu riscul de a părea neinteresanți după ce am lăsat garda jos? Cred că problema oricărei împrejmuiri este din start greșit percepută. Un gard nu este neapărat o barieră, ci un nivel la care sunt provocate abilitățile de a trece dincolo de ea. Cu alte cuvinte, trec cei curajoși și răbdători, care, de obicei, rămân multă vreme, dacă nu pentru totdeauna.
Cât despre perfecțiunea folosită ca scut protector, aceasta nu există. Oamenii nu sunt perfecți și ar fi plictisitor să fie așa. Perfecțiunea este dubioasă (nu în sens peiorativ) și ascunde un ghem încâlcit în loc de inimă. Perfect este doar un program de calculator, dar și acela dă erori, pentru că, ce să vezi?, e creat de omul imperfect. Ne simțim atrași prin imperfecțiuni unii de alții, tocmai de acele fisuri care se cer reparate. În perfecțiune nu poți investi, dar îi poți pune în față o oglindă. Apoi nimic nu va mai fi ca înainte.
Cât despre gard, el poate să fie acolo mereu, ca un ultim refugiu în caz de pericol. Și, dacă te afli tu după gard, doar atunci când vei trece la rândul tău dincolo de el, vei ști că merită. Oamenii se întâlnesc mereu la propriile lor granițe, atrași de propriile imperfecțiuni.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns