Despre frumusețe și scofala ei

swan-2515_960_720     Zice-se că azi a fost Ziua Mondială a Frumuseții, stabilită în 1995 la inițiativa Comitetului Internațional al Esteticii și Cosmeticii (SIDESKO). Se dedică în special stiliștilor, designerilor, instructorilor de fitness, esteticienilor. Adică acelor categorii care ne ajută să ne simțim bine în pielea noastră cea de toate zilele. Pare că facem față cu greu asaltului de sărbători laice, religioase și păgâne.

Revenind la frumusețe, cu atâtea „ajutoare” a devenit accesibilă, am putea zice. Standardele sale sunt tot mai rigide și previzibile și, pe alocuri, plicticoase. Desigur că fiecare percepe frumosul după gusturile sale, ce e frumos pentru mine, nu e și pentru altul, sau alta. De ceva vreme mă tot gândesc ce scofală e să fii frumos și cred tot mai tare că nu e mare. Frumusețea atrage judecăți subiective și eronate, pentru că cine e atras ca un magnet de aspectul estetic al cuiva rareori va trece mai departe de anatomie și să ajungă dincolo de mușchiul inimii. Cei frumoși rar se vor regăsi unul cu altul și rar se vor simți atrași, pentru că vor deveni un amestec amorf, fără pete discordante. Doar un frumos e frumos și prin comparație și se poate clasifica într-un top. Cu atâtea instrumente de înfrumusețare la îndemână, cum spuneam, azi trăim un fel de invazie a frumosului. Frumosul e atât de prezent printre noi, că tinde să se banalizeze. Mai mult de atât, se oferă singur pe tavă și nu se mai lasă râvnit. De unde blazarea vânătorilor de frumos, care își pierd încetul cu încetul „prada” din cătarea puștii. Frumusețea deschide uși, e adevărat, și poate topi inimi, însă  nu garantează și trăinicia. Efectul placebo nu durează la nesfârșit și chiar și cei mai mari iubitori de frumos caută diversitatea.

Cred tot mai mult că cei urâți sunt fericiți, ei cu ei. Unui urât i se va părea că urâta lui e cea mai frumoasă și invers. Doi urâți se vor vedea frumoși tot timpul vieții lor împreună și se vor minuna întruna de asta. Cei vitregiți de un aspect arătos vor căuta să compenseze prin cultură și spirit. Urâți cu șarm, de care te poți amoreza la prima privire, sunt cei ca Serge Gainsbourg, Marc Anthony, Daniel Craig și lista rămâne deschisă. Dar, acești domni au ceva în plus: sunt celebri. Ce face urâtul de rând, cel anonim, ce șanse are el să se facă remarcat într-o lume invadată de frumusețe? Își exploatează calitățile ascunse și se folosește de ele. Acest lucru nu este desigur la îndemâna oricui. Însă frumosul poate fi eclipsat de gentilețea celui urât, deoarece frumosul consideră că simpla lui prezență e suficientă, iar repertoriul lui este sărac.

Pentru o frumoasă e și mai complicat. După etapa de admirație, frumusețea devine o chestie pentru care trebuie mereu să dea explicații, se transformă într-un motiv serios de concurență și rivalitate care poate duce la multe neplăceri și intrigi. Ceea ce o urâtă nu va stârni sunt gelozia și invidia, de aceea ea va avea liniște și, așa cum am spus, va fi fericită cu urâtul ei. Frumoasei i se va cere periodic să dea câte o bucățică din ea pentru a fi răsplătită, iar în timp, șanțurile din creierele unor frumoase se estompează. De ce să gândești când ești frumoasă? Și astfel se poate ajunge la generalizarea că frumoasele nu gândesc. Iar, când se mai întâmplă totuși să gândească, nu sunt prea credibile. Pentru că atracția pe care o provoacă este mai puternică, ori atracția nu are nevoie de argumente prea mari. Există și cazuri în care frumoasa pierdută în propria frumusețe să fie complet lipsită de apărare, pentru că s-a ocupat doar de epidermă. Asta nu înseamnă că nu are suflet și nu o doare.

Zicala „Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie” exprimă cel mai bine limitele în care viețuiește frumosul și trasează granița cu urâtul. Explică acele corespondențe matematice care se stabilesc între elementele a două mulțimi diferite. Inefabilul, prejudecățile, sentimentele sunt „vinovații de serviciu”.

Foto pixabay.com

Despre o schimbare în viață ca strategie de supraviețuire

20131021_141703          A lucrat 18 ani în televiziunile naționale, pe domeniul Politic, deși a apărut și pe ecrane în calitate de moderator de emisiuni, cel mai drag îi e de munca de reporter. A transmis de la Vatican, de la conclavul de alegere a Papei Francisc, de la ceremonia de acordare a premiului Nobel pentru Pace lui Barack Obama, de la Washington, vizita oficială a premierului Victor Ponta. Spune că, în afară de Klaus Iohannis, nu a ratat niciun președinte, cât a fost jurnalistă. Acum este propriul reporter, pe blogul ei, unde scrie preponderent subiecte despre sănătate. De ce această turnură în carieră? Ne povestește chiar ea, Paula Rusu, pe care sigur o știți de la televizor. De doi ani trăiește cu un plămân și jumătate, la propriu. A vorbit în public la ONU, la STOP TB, iar acum militează pentru o Lege a tuberculozei.

paula_rusu_tvr1O mare piatră de încercare în viața ei a fost acum trei ani, când a aflat că e grav bolnavă: „Datorită (nu din cauza, îndrăznesc să cred) tuberculozei am ajuns să cântăresc viața mea altfel. Am aflat greu că am tuberculoză, pentru că niciun medic din cei trei sau patru pe la care am trecut vreme de 5 luni, nu au bănuit că ar putea fi TBC. Motiv pentru care, deși tușeam îngrozitor, nu am făcut nicio radiografie, nicio analiză de sânge. Când în cele din urmă am aflat că ar putea fi TBC, a picat cerul peste mine. A fost devastator și chiar am sperat până cand mi-au ieșit analizele că nu e tuberculoză. Primul gând a fost, nu e adevarăt, nu poate fi tuberculoză. Al doilea gând, după ce am primit rezultatele, Doamne, oare am îmbolnăvit pe cineva? Răspunsul e da ,, am îmbolnăvit un coleg de muncă. A fost mai greu să duc “vina” asta decât tratamentul meu. Familia și prietenii au fost cei care au reușit să mă țină pe punctul de plutire, pentru că șocul diagnostcului e uriaș, colegii de serviciu au intrat în panică, iar spaima pe care am dus-o cu mine până au trecut toți prin testarea medicală a fost uriașă. Numai că, în afara colegului meu ghinionist, din fericire, nu am mai îmbolnăvit pe nimeni.”, povestește Paula modul în care acel diagnostic i-a schimbat într-un fel viața. „Am făcut 9 luni tratament de tuberculoză. Mă întrebi la ce a trebuit să renunț. Uite chiar nu m-am gândit în termenii ăștia. În afara tocurilor, la care a trebuit să renunț, fiindcă eram așa de slăbită, că abia mă țineam pe picioare, nu am simțit că renunț la ceva. Pur și simplu mi-am făcut o nouă strategie, una de supraviețuire, în care știam că e obligatoriu să îmi iau cele 12-14 pastile zilnice, în care știam că la o oră după ce le iau (le luam pe toate odată) nu mai sunt bună de nimic, mi-e rău sau pur și simplu sunt o legumă care nu poate să-și țină ochii deschiși, în care știam că, după ce trece răul medicamentelor, trebuie să-mi fac mâncarea pentru dieta ajutătoare pe care am urmat-o. Nu mă gândeam la ce a fost până atunci, singurul scop era să trec cu bine încă o zi, 9 luni. Nu am renunțat nici la nunta pe care urma sa o am. Atăt doar că dintre colegii de la televiziune nu a mai venit nimeni la nuntă, dar au venit toți prietenii noștri și a fost minunat în cele din urmă.”DSC_0476

Dacă i-a schimbat boala viața? „Dacă privesc azi în spate, văd lucrurile așa: viața mea până când m-am îmbolnăvit și viața după tuberculoză. A fost o piatră de hotar care m-a făcut să vad lucrurile altfel. Mi-am dat seama că sănătatea mea și acelor din jur e singura comoară pe care o avem, dar că nu suntem conștienți de asta. După ce am trecut și de operația de amputare a  plămânului stâng, știam că voi începe să îmi reașez viața, încă nu știam exact cum, dar știam că voi face asta, nu doar pentru mine cât și pentru cei care au povești asemănătoare cu a mea, și, mai mult, pentru cei care riscă să ajungă ca mine, dar cărora le doresc să nu li se întâmple niciodată. Când ne-am întâlnit noi două, în noiembrie 2015, eram operată de 3 luni și căutam o direcție, de unde să încep să fac ceva. Așa s-a născut blogul. A fost suficient să ies în public să îmi spun povestea, ca din subteranele vieții medicale și chiar politice să iasă oameni cu povești similare împreună cu care azi încerc să fac mai mult. Așa am ajuns să vorbesc în fața adunării STOP TB de la ONU. A fost momentul în care mi-am dat seama că aș putea schimba ceva, cu adevărat, Asta se întâmpla în iunie 2016, în decembrie am demisionat din televiziune, iar acum, la 9 luni distanță, sunt la un pas de a vedea dezbătuta în Parlament, Legea Tuberculozei.”

NIS_2335Se dedică siteului ei, paularusu.ro, unde publică materiale din sfera Sănătății, despre situații grave, dar și despre lucrurile bune care se întâmplă în domeniul medical românesc, „pentru că oamenii au nevoie de informație verificată într-o lume în care teorii ale conspirațiilor de tot felul răsar din toate părțile: vaccinuri, medicamente minune, terapii cu apă de ploaie. E un proiect de echipă, una foarte mare, în care sunt implicați de la medici și personal medical, care luptă cu tuberculoza, până la cele mai mari și mai mici organizații care lucrează în domeniul social și sanitar. Dar, cel mai important, alături de noi sunt organizația ONU de luptă împotriva tuberculozei STOP TB și Organizația Mondială a Sănătății. De altfel, am ieșit cu toții în stradă la marșul de conștientizare a riscurilor tuberculozei din 24 martie pe care l-am organizat împreună cu Asociația Română a Bolnavilor de Tuberculoză. Aici e lista susținătorilor: Dr Lucica Ditiu, Executive Director Stop TB Partnership, Silvia Asandi, director general Romanian Angel Apeal, Ștefan Răduț, vicepreședinte ASPTMR, Marius Dumitru, președinte ARB TB, Iulian Petre, Federația UNOPA, Victoria Mihăescu, director programe Crucea Roșie Română, Radu Gănescu, președinte COPAC, Ioan Petre, Program Coordinator Carusel, Monica Albert, coordonator național Societatea Studenților la Medicină”. 

NIS_2296Am rugat-o să spună mai multe despre campania pe care o demarează privind Legea Tuberculozei, care e situația în România: „Pacientul cu tuberculoză e cumva atipic, zace în spitale cu lunile, deși ar putea fi lăsat acasă să-și continue tratamentul fiindcă nu mai e un pericol pentru nimeni, însă rămâne internat. O să mă intrebi de ce? Simplu, sunt oameni care provin din categorii sociale sărace, care odată ajunși acasă nu își mai permit drumul până la dispensarul TBC (biletul de autobuz/tren), fiindcă nu au venituri, îndată ce se simt mai bine, preferă să plece la muncă undeva, la negru de cele mai multe ori, ori să renunțe la tratament din lipsa banilor de transport. Aici iîcepe drama pentru toată lumea: boala revine, e mai gravă și cu rezistență la antibiotic, poate fi contagioasă, dacă inițial statul plătea în jurul a 200 de lei pe lună pentru tratamentul de TBC, la cazurile rezistente la antibiotic costurile ajung și la 10 mii de euro lunar. Așadar, e preferabil să îi ții pe oamenii ăștia în spital sau să-i ajuți în altă formă, ca să-și poată face tratamentul și să nu mai facă spitalele niste uriașe tuberculozerii. Îi putem ajuta cu tichete sociale cu care să le plătească transportul necesar, să le asigure bani pentru o alimentație suficientă pe perioada tratamentului. Apoi, legea e strâmbă în ceea ce privește acordarea concediului medical. Cineva care are tuberculoza clasică primește concediu pentru întreaga durată a tratamentului, dacă e rezistentă la antibiotice și trebuie să se trateze 2-3 ani (se vindecă și această formă gravă dacă tratamentul e dus la capat corect), este trimis în pensie de boală, care nu depășeste 400 de lei. Sunt niște lucruri care trebuie îndreptate și pentru care merită să luptăm cu toții, pentru că vorbim despre o boală contagioasă care poate afecta pe orice om, oricât de sănătos e el.”

În România mor în fiecare zi trei persoane ucise de tuberculoză. După două săptămâni de la inceperea tratamentului bolnavul nu mai este contagios. România exporta TBC în Europa, suntem țara din UE cu cel mai mare număr de bolnavi de TBC, spun datele adunate de Paula.

20374298_10211496982798724_5959784190647869773_nPaula Rusu și-a adaptat viața astfel încât schimbarea survenită prin boală să nu fie dureroasă și să o afecteze. Și-a transformat experiența într-un suport real pentru cei care trăiesc ce a trăit ea și a creat conexiuni pentru realizarea scopurilor. Platforma realizată de ea va fi de folos oamenilor și este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care cineva, odată răscolit de soartă, îl poate face în viața sa. Detalii despre demersurile Paulei le găsiți pe www.paularusu.ro.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto Arhiva personală Paula Rusu

 

 

Partid și petrecere

20935004_1940205416217688_8295181321614168457_o   Week-end-ul acesta am răspuns invitației Ancăi Maria Colțeanu de a merge la teatru. Mai ales că ea este regizoarea piesei „PARTY”. În spațiul intim de la Point (București, str. General Eremia Grigorescu nr. 10) s-a desfășurat o petrecere absurdă, în care cinci tineri încearcă să înființeze un partid. Textul este generos și foarte actual, scris în 2010 de Tom Basden, actor și dramaturg britanic, și i-a permis Ancăi mici adaptări insesizabile. Piesa lui Basden a primit recenzii bune în presa britanică, printre care The GuardianÎntr-un decor minimalist, cele cinci personaje, definite bine ca și caractere, parcurg etapele unei evoluții imaginare ce are ca scop setea de putere. Ajung să-și revendice portofolii într-un guvern care nu știe ce va guverna, să se alieze în funcție de interese, să folosească ipocrizia ca model de management. Spectacolul este foarte viu, presărat cu scene comice, dar doar în aparență, pentru că le veți recunoaște ușor, desprinse din politica de pretutindeni, și râsul este doar de moment. E un spectacol sonor, care te trece printr-o paletă de emoții în care saltul se face brusc. Personajele trec ușor de la o stare la alta, iar adevărul este lăsat spectatorului. 20988215_1940205332884363_2950066194494839987_o

Cu un afiș original și o echipă dinamică, nu putea ieși decât ceva inedit. Mi-a plăcut energia actorilor și cameleonismul lor, mi-e drag că se face teatru, deși nu e ușor. Spectacolul joacă la Point, iar aici găsiți detalii despre program și bilete. Mergeți doar dacă suportați să auziți adevărul.

  20954105_1940204929551070_7091791480775299332_nSursă foto Facebook

Despre acordarea șanselor/On giving chances

English version, here.

doors-1767563_960_720     Viața este o permanentă călătorie printre și alături de oameni. Există legături care se mențin pe termen lung, iar altele care se termină brusc, deși promiteau trăinicie. În general, oamenii își petrec un timp împreună pentru că au lucruri și interese comune. Apoi se întâmplă ca unul să plece. Indiferent de starea pe care ne-o lasă, orice plecare se face cu un motiv. Și, oricât e de greu, ar trebui să-l acceptăm, fără să ne cramponăm în rugăminți și discuții care uzează. Când cineva decide să iasă din mediul nostru, înseamnă că a luat această decizie cu ceva timp înainte de a ți-o transmite. Cu alte cuvinte, setările sunt create deja și orice încercare de a le schimba sunt de prisos. Dependența creată de-a lungul legăturii face cu atât mai grea desprinderea. Dar se întâmplă ca oamenii plecați odată să revină în viața noastră mai târziu. Puterea de acceptare și gradul de estompare al amintirilor neplăcute dictează dacă reprimim pe cineva sau nu. La fel, așa cum plecăm, vrem să ne întoarcem, pentru că ceea ce am ales nu a corespuns așteptărilor noastre.

Momentul dificil este dacă acordăm șansă sau nu. Și câte șanse putem acorda cuiva. În inconștient ne acordăm nouă șanse și trecem decizia reprimirii prin filtrul nostru sufletesc. Este foarte important cât de răniți mai suntem, cicatrizarea rănilor este cea care dictează starea de spirit în asemenea situații. De multe ori, acceptăm din nou pe cineva doar pentru o satisfacere a orgoliului sau pentru că încă suntem disperați. Se întâmplă să uităm de ceea ce ne face bine și raportăm totul la povestea din trecut. Ori acolo eram alții. Decizia de a acorda șansa ar trebui făcută doar în prezent și cu trimitere către viitor.

Desigur, a acorda cuiva șansa înseamnă și a ierta, însă nu include și reprimirea pe aceeași poziție din viața noastră prezentă. Reconcilierea are loc pentru clarificări și pentru liniște. Fiecare loc pe care-l dăm persoanelor cu care ne aflăm în contact ar trebui evaluat în raport doar cu persoana noastră. Ce avem în comun, ce obiective avem împreună, dacă totul dă mai mult pe plus. Balanța relațională ar trebui să includă și minusurile, pentru că nimeni nu e scutit de defecte. Ce suntem dispuși să acceptăm și ce nu. Marile defazaje se produc în comunicare, prin nepotrivirea valorilor. Dacă pentru mine este importantă cariera, iar pentru celălalt e mai important să meargă la teatru, timpul liber nu va mai avea aceeași noțiune. Atunci când se întâlnesc, oamenii o fac pentru că au un singur scop: acela de a se simți bine. Când suntem dispuși să acordăm o șansă cuiva, să ne gândim mai întâi la cât de confortabilă mai este intimitatea cu acesta, pentru că nimic din ce a fost odinioară nu mai poate fi reconstruit identic. Recomandat ar fi să se înceapă o construcție nouă, în acest proces ne putem da seama ce loc acordăm celui revenit în viața noastră. Orice legătură umană este o șansă, depinde doar de noi cum o gestionăm și în ce condiții. Prima condiție ar fi să reușim să ne detașăm de vechea problemă, pentru a nu ne lăsa influențați, și de a gândi consecințele. Nu putem trăi în prezent reintrând pe ușa trecutului.

Foto pixabay.com

Despre limbă și alte chestii sexy

model-2339783_960_720       Sunt un pic maniacă, dar niciodată nu am putut încuraja un bărbat în demersul lui de a-mi face curte, dacă nu scria și vorbea corect românește. Îmi amintesc de un bilețel, pe care l-am găsit în penar, când eram la școală. Era un text fără sens, care avea un cod, iar eu trebuia să găsesc mesajul ascuns. Sigur că era ceva precum „prima literă începe cu t, iar ultima e iubesc” și am apreciat efortul băiatului, altminteri slab la învățătură, de a-și masca lipsurile gramaticale față de o olimpică la Limba Română. Însă tot nu i-am răspuns și așa a rămas. Mai târziu, prin plimbările idilice din liceu, îi chestionam pe curtezani despre cărțile citite și muzica ascultată. Cine nu era fan al topului 10 muzical, realizat de Radio Cluj (cred ca singurul pe vremea aia care avea o astfel de rubrică), nu avea nicio șansă. Dacă în discuții nu apăreau nume ca Marin Preda și inițieri de dezbateri despre personajul Victor Petrini, nu încăpea o „data viitoare”. La facultate a fost mai bine, erau nuclee formate după aceleași valori, dar ca un făcut Cupidon trăgea săgeata de peste gard, nu din ogradă. Și cât am lucrat în presă am reînvățat să scriu. Cu fraze scurte, corecte, care să cuprindă între 40 de secunde și 2 minute o poveste, uneori de o viață. Pe teren am întâlnit oameni care știau sau nu știau de cratimă, sau pentru care virgula se punea acolo unde credeau că dă bine, oameni care nu puteau lega două vorbe în fața camerei de filmat, sau, dimpotrivă, aveau o logoree fără sens. Cel mai mult am învățat despre tipurile de tăcere și cât de importante și pline de miez pot fi uneori. Ea, tăcerea, se transpune în scris prin trei (nici mai multe, nici mai puține!) puncte, numite „de suspensie”.

În era virtualului, comunicarea pe chat comprimă și mai mult vorbele scrise, din lipsă de timp, chef, ajungem să scriem și câte o literă pentru un cuvânt și să ne facem înțeleși. Și iar îmi amintesc de primul bilet cifrat. Dar orice ar fi, „să știi” și „voiam” mă dor cel mai tare când le văd „să ști, vroiam”, mai ales când vin de la un bărbat (pentru că am început pe acest fond textul). Pentru că sunt două verbe puternice și atunci cum e cu masculinitatea din cerebel? Că doar semnul lingvistic definit de Ferdinand de Saussure este „o entitate psihică ce unește conceptul cu imaginea acustică”. Știu, legătura dintre semnificant și semnificat are caracter arbitrar și…Dar aici deja l-am pierdut pe drum pe celălalt. Ca să nu o mai lungesc, nivelul limbajului îmi spune de la prima frază despre om. Apoi începe abordarea comunicării adecvate. Multe defazaje încep de la diferențele de nivel și duc la un joc obositor de găsire a unui cod comun de descifrare a mesajelor. De unde și „iluzia comunicării că ea a fost creată”.

Da, sunt o mică maniacă, sunt prea pretențioasă. Mă pierd în analize și teorii și îmi scapă alte aspecte mai pragmatice. Dar, credeți-mă!, nimic nu este mai sexy ca un bărbat care vorbește și scrie corect. Reciproca incluzând femeia e și ea valabilă, desigur. Parafrazând o glumă, „spune-mi cum vorbești și scrii, apoi vedem dacă mai mâncăm”.

Foto pixabay.com