Despre oameni-amprentă

      line-609709_1280 Astăzi dimineață priveam coada formată la Palatul Regal, mergea până pe strada Știrbei Vodă și nu i se vedea capătul, cotea chiar pe sub fereastra camerei în care tata a dormit când lucra pe șantier în anii `58-`59 (abia împlinise 18 ani). Palatul a adăpostit atunci muncitori din toată țara care ridicau blocurile din Capitală. M-am gândit că nu e român să nu fi avut o tangență cu regele Mihai, direct sau printr-o rudă, bunic, prieten, coleg de armată, de școală, prin povești transmise în familie, la fel cum știu că bunicii din partea mamei l-au văzut pe rege cum se plimba cu mama lui prin București sau cum bunicul stătea cu urechea lipită de radio când Majestatea Sa vorbea la postul „Europa liberă”. Și m-am mai gândit că există oameni care amprentează o întreagă națiune, la fel cum sunt oameni care ne amprentează viața pentru totdeauna. Primii sunt părinții, indiferent cât de departe și cât de aproape se află, amprenta lor o purtăm de la naștere și oriunde mergem în lume. Mai sunt cele câteva persoane care ne intră în viață și marchează momentul schimbării, poate nu multele momente în care am avut curaj, iar destinul a luat un alt drum. Sunt acele persoane care ne locuiesc în minte și sunt foarte prezente geografic. Chiar și după ani reconstruim scenele trăite cu ei doar în trecere pe lângă o clădire, rememorăm conversații la o simplă licărire a lămpilor stradale, le mai auzim vocea când închidem ochii. Sunt oamenii-amprentă, care ne vor locui mereu sufletul și mintea, oamenii-reper la care ne vom întoarce mereu atunci când nu mai știm încotro s-o apucăm. Fiecare dintre noi am ne-am intersectat cel puțin o singură dată cu astfel de oameni. Pe aceștia nu-i poți uita și nu-i vei uita, pentru că au fost lângă tine cu menirea de a-ți arăta adevărata putere, atunci când tu nu credeai că ai așa ceva. Ți-au rescris setul de valori prin care ai reușit, când tu nici nu visai că ești capabil. Pe acești oameni e puțin să-i iubești, e ceva de necuprins în cuvinte și nici nu simți nevoia să traduci sentimentul. Unii oameni amprentați devin și ei oameni-amprentă, meniți să-i amprenteze pe alții. Rămâne povestea, din care ai făcut parte, când, la rândul tău, ai fost poveste.

Foto pixabay.com

Despre mesaje din trecut

          Oamenii cred la vârsta tinereții că sunt nemuritori și că nu li se va întâmpla niciun necaz, iar pe drumul vieții își dau seama că lucrurile nu sunt astfel. Oamenii mai cred în miracole și își creează propriile temple pentru a se ruga ca să se adeverească. Cel mai realist om se agață până la ultimul fir de nădejde, atunci când se află în impas. E în natura umană să sperăm, să ne facem visuri, să spunem că noi, nu, niciodată ceva rău. Iar viața vine iarăși se ne arate că miracolele nu se produc pe neașteptate. Miracolele nu sunt de fapt în așteptările noastre, ci în fiecare dintre noi. Miracol este nu atunci când ai putea să împiedici un lucru încadrat la „firesc”, ci când în cale îți ies oamenii care te ajută să treci peste acel „firesc” neacceptat de tine. Pierderea celor apropiați, la un moment dat, inevitabilă pe axa timpului, e unul dintre procesele naturii pe care le respingem. În circuitul social, oamenii intră și ies ca într-un joc pe computer, după ce și-au atins nivelele. Deși știm că aceste momente vor veni, le respingem, le amânăm, le excludem, doar pentru a mai da o șansă, o clipă în plus prezenței fizice cu care ne-am obișnuit. Când se întâmplă, simțim că lumea s-a prăbușit, este cam la fel ca atunci când ești părăsit în iubire. Iubirea și moartea au multe în comun, generează aceleași goluri în suflet, aceeași suferință, ca intensitate.

sudokuMomentele în care îi alegi hainele pentru ultimul drum, când te familiarizezi cu rânduielile ca să treacă „vămile” ușor, toate au impactul lor. Dar mai răscolitor este când îi găsești printre lucruri însemnări despre ceea ce a fost, ca niște mesaje pe care le-a lăsat, despre unele nu ai știut. Tata, plecat pe 7 decembrie, juca SUDOKU, îmi spunea când ne vedeam ce mult îi place. Am găsit un teanc de reviste cu careuri completate, printre ele a ținut un fel de jurnal, început în anul 2013. Avea data și ora, zilnic până la ultima însemnare din 11 noiembrie. Apoi a venit începutul sfârșitului. Am găsit acolo frământările, bucuriile, când veneam noi la masă, am găsit despre suferința lui despre care nu ne-a vorbit. De atunci vin coincidențe legate de anumite cifre. Lângă teancul de SUDOKU, un caiet vechi cu însemnări din anul 1961. Avea 22 de ani. Știam că părinții lui au fost săraci, iar el a făcut tot posibilul să scape de acolo și să-i poată ajuta. Ceea ce a reușit. Însă traumele au rămas pentru o vreme. De atunci obișnuia să noteze ceea ce i se părea important. Tata nu știa de psihoterapie, nu exista pe atunci așa ceva, dar o făcea inconștient, prin scris, iar peste ani, când i-a fost teamă, de data aceasta de moarte, a făcut la fel:

caiet tata„25 DECEMBRIE 1961- al patrulea Crăciun când îl fac în condiții mizerabile: Primul, în 1958 fiind în București pe șantier, 1959 în Armată, 1960, de asemenea, 1961 acasă, dar din cauza părinților care nu au știut să se gospodărească la timp, să aibă tot ce le trebuie, au vândut porcul de Crăciun în penultima zi (23-12-1961). Am vrut ca în această zi să nu fiu acasă, am mers la Craiova, dar nu am avut noroc, din cauza unei zăpezi mari, ninsese, am pierdut RATA, și odată cu ziua am fost înapoi acasă. Încerc să dorm să fac totul ca să uit mizeria în care trăiesc, dar nu pot- și ca să-mi rămână în amintire, am scris în acest album- NU AM SĂ UIT NICIODATĂ că este scris ADEVĂRAT”.

sudoku1În trecutul fiecăruia stau multe răspunsuri la întrebările prezentului. Mesajele vin mereu, doar că nu suntem atenți, și vor veni pe orice cale la un moment dat. Tata mi-a lăsat multe mesaje și, când va veni vremea, le voi da o formă. A păstrat ce a scris, pentru că, atunci, când s-a mai aflat la limită, și-a amintit cum a supraviețuit și i s-a părut ușor. A scris ca să aibă un reper, de unde a plecat și unde a ajuns. Iar mândria lui a fost întemeiată. Marea moștenire lăsată sunt calitățile și principiile de viață datorită cărora reușești și pe care nu ți le poate lua nimeni. Succesul meu ar fi fost aproape inexistent fără moștenirea lăsată de el.

 

 

Despre două bobițe de lacrimi

autumn-2903107_1280     Nu suntem pregătiți pentru tristețe, la fel cum nu suntem pregătiți pentru fericire. Sentimente aflate la polul opus, dar atât de umane, ne trec din creștet până-n călcâie, și ne lasă rezonanța clipelor trăite cu ele.  Nu pot fi prognozate și nici omise. Odată cu ieșirea din copilărie, intrăm în vâltoarea responsabilităților și a grijilor. Îndrăgostirea este și ea o responsabilitate față de celălalt, la fel cum și parcursul unei relații implică responsabilități, cu uzura de rigoare. Vin copiii, cresc copiii, vine bătrânețea, vin bolile. Vin bolile părinților. Când suntem cu adevărat liniștiți în viața asta? Pregătiți nu suntem niciodată. Avem sigur îngeri păzitori sub chipul unor prieteni, care ne încurajează și ne ascultă. La fericire și la tristețe. Altfel am lua-o razna și n-am mai fi noi. Nu mai suntem noi după ce avem copii, nu mai suntem noi când unul dintre părinți e prăbușit. Simți cum se clatină platforma solidă de sub picioare, cea pe care pășeai cu încredere, pentru că e clădită de apartenența ta la un cuib, de cuvintele bune care ți s-au zis, de sfaturile pe care aveai cui să le ceri, de iubirea fără măsură. Se pierd reperele, dar e vorba de acele repere pe care știi că nu le mai poți înlocui. Suntem de înlocuit și intrăm în uitare, probabil, în memoriile ce ne scanează porțiuni de viață. Dar suntem de neînlocuit pentru cei cărora le dăm viață și pentru cei care ne-au dat viață.

Tata doarme într-un somn indus, până când organele vor începe să învețe din nou ce treabă au de făcut pe acolo. Inima o ia razna, plămânii sunt nițel ciufuți, rinichii sunt obraznici. Dar e posibil să audă, să gândească. L-am mângâiat pe frunte și i-am spus ce grozav e. Și frumos, cu părul ăla grizonat și des. I-am privit rănile din jurul gurii, de la toate tuburile care îi mențin echilibrul în corp. I-am privit tăieturile de pe față, după ce l-au barbierit, i-am privit cutele de pe gât prinse sub scotch-ul ce-i ține o perfuzie. Am întrebat-o pe asistentă dacă nu-l doare oare. E bine îngrijit, a nu se înțelege altceva. Dar nu se știe nimic, pentru că deocamdată se află în locul în care nimic nu e sigur până la un punct. I-am masat mâinile umflate ca niște pernuțe, încât unghiile păreau ale unui copil. Dacă m-ar lăsa să stau mai mult lângă el, știu că nu i-ar mai fi frică. Lui nu i-a plăcut niciodată la spital, de fapt cui îi place? Dar la el era un fel de fobie. L-am privit și aș fi dat orice ca să-i văd ochii albaștri. Doar globii de sub pleoape se mai agitau când m-a auzit și din colțurile de lângă nas i-au țâșnit bobițe de lacrimi. Și are genele mici și albite. Și toată rușinea și bunul lui simț de om de la țară de a nu fi văzut acolo astfel. Așa-i că va fi bine, tata? Promite-mi! Nu sunt pregătită. Încă sunt un copil.

Foto pixabay.com

Despre cum devine ziua de 40 de ore și românca ce va reuni generația 50+ din Canada

23415992_1529933057093066_1300009763_n     Născută în Ploiești acum 50 de ani și emigrată în Canada de 15 ani, a făcut parte din prima echipă McDonald`s din România, a schimbat mai multe domenii de activitate, iar azi este consultant de carieră la Colegiul Mohawk din Hamilton pentru cei care doresc să-și găsească drumul profesional. A fost nominalizată și premiată printre primii 25 de imigranți din Canada, pentru că de când locuiește acolo s-a implicat în numeroase acțiuni de voluntariat fiind premiată pentru contribuția ei la îmbunătățirea comunității: Mohawk College Community Award (octombrie 2010), Volunteer Hamilton – Community Builder Award (aprilie 2015) și Absolutely Fabulous Women over 40 – Community Award (februarie 2016). Acum se ocupă de ultimele detalii ale celui mai de amploare eveniment din diaspora română din Canada „Sărbătorim! 50 de ani din 150! Împreună”, un concept gândit și pus în practică de ea, alături de o echipă de nădejde, pentru că așa cum spune Gabriela Covaci, „numai echipa aduce succesul”. Cum a reușit să facă și cum face atâtea lucruri într-o țară străină, pe lângă serviciu, casă și familie, ne spune chiar ea, o adevărată forță care catalizează alte forțe benefice.

23414546_1529894287096943_540342402_nMai întâi mi-a povestit cum a plecat în Canada. A luat această decizie cu soțul și au emigrat împreună cu băiatul de 11 ani atunci, iar ea era însărcinată cu al doilea copil, pe care l-a născut pe tărâm canadian. Simțeau că în România nu aveau perspective, iar plecarea părea o variantă care să le dea mai multe șanse de a mai putea face ceva cu viața lor cât erau încă tineri. Cum a fost adaptarea peste ocean? „Eu, personal, nu am așteptat minuni de la Canada, eu am vrut mai întâi să-i dau Canadei ceva până să-i cer. Ea deja mi-a dat libertatea și cetățenia, acum era rândul meu. De acomodat, am făcut-o într-o secundă, din trei motive: eu îi trăsesem pe toți după mine, să iau din presiunea, de pe umerii soțului și, în al treilea rând, trebuia să reușesc și asta trebuia să se întâmple IERI! Bariere sunt și în țara în care te-ai născut, important este să vezi unde le este butonul de deschidere. Sunt extrem de multe lucruri pe care nu le știi, acum poate este mai simplu decât acum 15 ani, că totul este atât de mulat pe informație. Atunci nu erau decât forumuri și foarte puțină informație oficială. Când înveți făcând, cum zic canadienii, nu este așa ușor. Dar lucrurile se aranjează, nu trebuie să disperi, și trebuie să vezi partea plină a paharului mereu.” Mai întâi a lucrat ca asistent manager într-un restaurant, cu un salariu minim. A apelat la un consultant de carieră român care i-a dat niște puncte orientative în privința carierei, apoi a lucrat în marketing, ca trainer, a obținut mai multe certificări și a studiat consilierea în carieră la Colegiul Mohawk din Hamilton, unde a și rămas să lucreze ca și consultant de angajare. În paralel, Gabriela a avut și are o intensă activitate de voluntariat, foarte apreciată în rândul comunității canadiene și care i-a adus premii importante.

23432868_1529893910430314_1162150455_oDar odată ce ai ales o schimbare atât de mare, cum e emigrarea, intervin și alte schimbări în viață. Gabriela spune însă că la ea schimbările au fost chiar un stil de viață, ca un Săgetător cu fire rebelă ce e. „Am să dau doar câteva exemple, cât de cât într-o ordine cronologică. Când am decis că vreau să am primul copil. Andrei este unul din cele două minuni pe care viața mi le-a oferit. El mi-a schimbat mult existența în 1992, când îl aveam doar pe el. Apoi plecatul meu dintr-un serviciu la stat (adică sigur) într-o companie multinațională. Când am plecat la McDonald’s,  părinții mei erau în șoc, nu vorbeau decât de serviciul meu sigur din spital și de cartea mea de muncă. Ce ridicol, ce greu era să-i înțeleg, greu îmi este și acum, sincer, și încă mai încerc să le schimb concepția, deși este cam o cauză pierdută. Apoi m-am îndrăgostit, și încă sunt îndrăgostită! Eu am o relație specială cu soțul meu, nu știu cât de mult m-a putut schimba, dar cu siguranță mi-a marcat destinul. Schimbarea de țară și emigrarea au fost o decizie pe care am luat-o împreună și nu regretăm nicio secundă schimbarea făcută. Nu știu dacă am fi putut realiza în România în acești ani tot ce am realizat împreună cu familia mea aici. Am să închei cu decizia de a voluntaria, implicarea mea în comunitate și în afara ei și, nu în ultimul rând, ajutorul necondiționat pe care îl ofer. Implică mult timp, multă dedicație, multă energie, dar nu aș fi unde sunt acum în ceea ce privește imaginea mea, dacă nu făceam acest lucru.”

23439501_1529934827092889_1204562930_nAșadar, Gabriela are un job, face voluntariat, are o familie, doi copii de crescut, sigur că am întrebat-o cum reușește să facă toate acestea. „Cheia succcesului este simplă: dacă ai în jurul tău două ingrediente de bază ca susținători: familia și comunitatea, ziua ta devine atunci de 40 de ore! Întrebări de genul CUM POțI, CâTE ORE ARE ZIUA TA, CUM DE REUȘEȘTI SĂ FACI CE FACI le tot aud de 15 ani. Poți să faci orice dacă vrei, dacă nu vrei, atunci găsești scuze, nu că nu ai putea să faci! Ziua mea are fix 24 de ore. Trei ani de zile cât am făcut masteratul, aveam școală, serviciu și lucram și jumătate de normă ca profesor, și nu am oprit motoarele deloc! Am reușit cu o medie de 4.2 ore dormite să fac totul așa cum am dorit și să termin si un GPA (medie) de invidiat! Cât despre cum reușesc, eu cred în ce fac și, dacă mă apuc de ceva, sunt trup și suflet acolo. Eu nu fac lucruri cu jumătate de implicare și de aceea ies, pentru că pozitiv atrage pozitiv în aceste cazuri. Eu nu încerc să-i schimb pe cei care nu cred în mine, mă uit mereu la ce fac, ce inițiez, câte vieți am schimbat și mai ales cred că am creat un val de exemple că se poate lucra în echipă și că numai echipa aduce succesul.” 23468580_1529894080430297_1055103024_o

Spune că anul 2017 a fost unul magic pentru ea, că pe parcursul celor 15 ani de Canada a câștigat distincții, dar doar anul acesta au fost trei, una după alta. Cea mai „caldă” fiind TOP25 Canadian Immigrant Awards”: „În fiecare an se aleg 25 de Canadieni care nu au fost născuți în Canada, dar care au făcut o diferență prin prezența lor în această țară. Procesul este unul destul de lung. În ianuarie, în fiecare an se deschid nominalizările. Propunerea vine de la o organizație cu care voluntariezi, dar apoi îți cer tot felul de alte scrisori de recomandare. La trei luni după nominalizare, pe 8 MARTIE am primit un email”. Iar acesta confirma că fusese desemnată printre primii 25 de Imigranți din Canada. „Din Martie până în Aprilie 2017 a fost o lună de foc, mă trezeam și nu-mi venea să cred ochilor….Magdalena Manea, un jurnalist și un blogger din Canada, a scris povestea mea, am tradus blogul ei în engleză și l-am pus pe blogul meu ( nu de alta, dar eu nu puteam scrie atât de frumos ca Magda). Alte patru bloguri din Canada, Europa, inclusiv Romania, au început să invite lumea să voteze! Foști colegi din România care încă sunt acolo sau care acum sunt în lume plecați și-au invitat colegii să mă voteze. Comunități de români din alte provincii și din US invitau comunitatea să mă voteze. Am văzut atunci la cald, ce înseamnă o comunitate unită!”

Dar povestea merge mai departe, Gabriela va scrie istorie, la propriu, prin evenimentul pe care l-a pregătit alături de o echipă formidabilă, eveniment la care am onoarea de a participa și eu ca invitată. Este vorba de „Sărbătorim! 50 de ani din 150! Împreună!”, care va avea loc pe 25 noiembrie: „Am inițiat acest eveniment pentru că am vrut să fie un fel de “THANK YOU” pentru cei din Canada care au facut posibil ca eu să câștig acest premiu de TOP25! Eu am fost doar motorul, scânteia sau cum vrei să-i spui. Restul este o echipă care face posibil acest event și o armată de oameni care acordă sprijinul ca să se realizeze. Ecoul acestui eveniment va putea fi urmărit pe pagina evenimentului http://www.romania-oiubirefixa.com și nu am să spun nimic mai mult acum decât că totul va fi EPIC și NEMAIÎNTÂLNIT!”. Desigur, că voi relata detalii și eu de la fața locului.

23416078_1529894177096954_674894504_n„Mottoul meu este : TOTUL ÎN VIAȚĂ SE ÎNTÂMPLĂ CU UN SCOP. NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR. Deci nu regret nimic, eu nu am avut o viață foarte simplă și mereu lucrurile mi-au reușit, dar cu multă muncă. Deci nu încerc nici să schimb și nici să mă întreb de ce? Încerc mereu să schimb doar lucrurile pe care le pot controla”.

Un traseu deloc ușor, în care deciziile de schimbare au jucat un rol important, dar dublate de muncă și ambiție. Gabriela Covaci, care a reușit prin această rețetă să împingă standardele și să rescrie comunitatea românească din țara frunzei de arțar, printr-o nouă viziune asupra spiritului de echipă și a relaționării. Generația 50+, la 150 de ani Canada, va scrie istorie. Așa cum am mai scris, reprezintă generația limbajelor Fortran și Cobol, sunt cei care citeau cărți de autori interziși și ascultau muzică pe casete răsucite cu creionul. Sunt cei care și-au rescris propriile destine, dar au o iubire fixă- România.

Gabriela Covaci deține un master în educație la Universitatea din Michigan și este consultant de carieră, iar în urmă cu zece ani a înființat organizația non-profit RoCaTeach, care oferă evenimente și diverse programe pentru copiii proveniți din familii multiculturale.

 

Foto și video Gabriela Covaci

Despre iubirea la 40+ și clipa prezentă

hourglass-1716428_960_720   Nu-i așa că, atunci când eram noi mici și auzeam că cineva are peste 40 de ani, ziceam că e bătrân? Practic îl consideram uzat și nedemn de luat în calcul. Pentru că, într-adevăr, vedeam oameni obosiți și blazați la acea vârstă. Ca niște soldați disciplinați, care își fac datoria de a avea o casă, familie cu copii și un serviciu. De distracție, nu auzeam prea des să fie. Și, uite, că odată cu creșterea noastră s-a produs și o prelungire a duratei de viață. Ca un fel de bonus sau, poate, o șansă să învățăm mai multe. Periodic primim știri despre cât ar fi programat omul să trăiască. Și tot în copilărie era de domeniul fantasticului să auzi că cineva a atins suta. Acum pare ceva obișnuit să se vehiculeze că undeva, pe diferite locuri de pe glob, sunt oameni care serbează lejer 100 ani, și chiar mai mult. Că au fumat, au băut, au avut o viață palpitantă. Toată lumea întoarce pe dos acele cazuri și încearcă să afle secretele. Sau măcar unul singur. Dacă există o rețetă să trăiești mult, de ce ți-ai dori să trăiești mult, cât timp ambalajul se uzează? Că oamenii nu s-au păstrat și tineri, ci au îmbătrânit și au stagnat la un moment dat. Cu siguranță însă că interiorul și sistemul de comandă s-au menținut la parametri funcționali multă vreme.

Cu o creștere a ratei de vârstă, vorbim acum despre activități, reinventare, decizii și iubire la 40+ ca despre niște lucruri normale. Chiar sunt împinse fără rezerve către 50+. Oamenii iubesc la aceste vârste fără să se rușineze, pare că perioada aceasta încarcă bagajul memoriei ce va avea cu ce să se bucure la vârste matusalemice. Căci și capacitatea de arhivare s-a modificat. Perioada aceasta va fi probabil declarată una în curs de maturizare și va fi asociată cu potențialul iubirii. Segmentul de vârstă 40+ este cel mai frământat de problemele sentimentale și cel mai vulnerabil. Trecut prin focul și sabia iubirii, dezamăgit, rănit, suspicios, dar încă vizitat de fluturi, acest eșalon greu încercat pare să aibă perspectiva unei rescrieri de traseu, pentru a nu trece prin perioade mai dese de agonie, decât de extaz. Dacă se vor resimți altfel coordonatele spațiului și timpului, ne întrebăm dacă nu cumva și sentimentele se diluează.

Nu lipsesc nici articolele științifice despre o schimbare privind percepția asupra timpului. Mai accelerat, mai scurtat, rezonanțe modificate ce afectează axele, iar în tot acest vârtej se pierd răspunsurile la „Cum îmi găsesc pe cineva la 40+?”. Acest purtător de informații prin Univers, care este omul, își cere drepturile de a iubi și a fi iubit fără a-și face curat în bagaje. Prea repede se întâmplă lucruri, mai mereu nepregătit, cu o colecție de diplome de școli absolvite, dar uneori repetent la cursurile vieții. Rătăcitor prin avalanșa cauzată de explozia tehnologică, sfaturi și motivaționale, diete minuni și abonamente la sală, stalker al predicțiilor astrologice pentru larg consum și vânător de promoții prin magazine, proiectant de sateliți și mânuitor de drone, replicat în n conturi pe rețele de socializare, consilier de ocazie pentru prieteni și priceput în atâtea domenii, ființa de 40+ sare adesea peste ce este mai important: trăirea clipei prezente care-i recompune sufletul în permanență. Fericirea nu e la orizont, ci la cel mult un pas distanță de inimă. Sau un click, ca să fim în ton cu vremurile.

Foto pixabay.com