Despre formele evadării iubirii

gogh   Am citit despre Wim Hof, supranumit și „Omul de gheață”. E cunoscut pentru recordurile sale incredibile de a rezista la temperaturi atât de scăzute, încât ar pune în pericol sănătatea unui organism normal sau chiar i-ar provoca moartea. A reușit să stea cufundat în gheață timp de mai bine de o oră și a ajuns pe vârful Muntelui Kilimanjaro în două zile, echipat doar cu pantaloni scurți. În aceeași ținută a finalizat un maraton complet deasupra cercului arctic, la -20 grade, apoi a mai finalizat un maraton în deșertul Namib, fără să consume apă. Se pare că Wim Hof reușește toate acestea doar cu ajutorul minții prin care își setează temperatura corpului. Pare totul ceva nebunesc, însă m-am tot întrebat cum și-a descoperit acest om capacitățile de termostat. Am aflat că a fost devastat de sinuciderea iubitei sale, a rămas cu patru copii, care l-au motivat să trăiască. A găsit vindecarea prin meditații în natură și astfel a descoperit că prin tehnicile de respirație își putea regla temperatura corpului. De aici a început aventura care i-a adus numele mondial „Omul de gheață”.

În aceeași zi, am recitit povestea lui Beethoven, cu o copilărie atât de tristă. Abuzat de un tată alcoolic, care era frustrat că nu a ajuns un muzician de renume, micuțul Ludwig era pur și simplu terorizat să nu greșească o notă. Tatăl lui îl voia ca Mozart, considerat un geniu muzical. Beethoven nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A iubit Beethoven? Știm asta din muzica pe care a lăsat-o și prin citatele tulburătoare, dintre care extrag acesta: „Trebuie să exprim tot ce am în inimă. Acesta e motivul pentru care compun”. A continuat să facă asta chiar și după ce a asurzit, astfel nu a putut auzi aplauzele care i se cuveneau, din timpul unui concert.

Și nu întâmplător, am dat peste o pictură semnată de Vincent Van Gogh, care și-a petrecut o mare parte din viață în sanatorii, unde a creat cele mai frumoase tablouri. Inclusiv lanurile cu floarea-soarelui, pattern-ul lui. Se afla în cea mai neagră perioadă a sufletului și a minții, dar a continuat să picteze cele mai colorate peisaje. „Ceea ce este făcut din iubire, este făcut corect”, a spus Van Gogh, care a rămas fără o ureche în urma unui scandal cu prietenul Paul Gauguin, din cauza unei prostituate.

Fiecare dintre cei trei, diferiți ca structură, epocă și profesie, au în comun un lucru: exprimarea iubirii sub diverse forme, acolo unde ea a fost înnăbușită. Performanțele în orice domeniu sunt date de provocările limitelor și scopul e depășirea lor. Pentru aceasta se acumulează o energie echivalentă cu cea necesară declanșării trotilului, o energie interioară care reușește să dea putere minții. Sufletul, oricât de încătușat este, găsește o formă să comunice, fie că e vorba de gesturi extreme, fie de artă ca terapie. În spatele poveștilor cu reușite adesea se ascund drame, care au creat frumos din durere și tăcere. Ceva ce ni se poate părea nebunesc, poate fi o iubire care nu a mai avut cum să zboare, pentru că și-a pierdut busola sau s-a închis între ziduri. Va găsi mereu o cale să evadeze.

Foto Vincent Van Gogh, Pinterest

Despre magie (albă și neagră) și faima unui restaurant românesc din Italia

17362621_907970839344863_5698375846282657501_n      A lucrat ca economist, apoi și-a deschis propria agenție imobiliară, specializată în dezvoltarea de rețele de supermarket-uri și mall-uri. Când piața imobiliară a început să cadă, a decis că trebuie să facă o schimbare în viața lui. S-a căsătorit cu Elena, pe care o cunoștea de ceva vreme, și au plecat în Italia. Acum deține un restaurant în Torino, care se află pe primul loc în clasamentul restaurantelor de carne din Piemonte. Drumul până la reușită a implicat și sprijin, dar, mai ales, multă muncă. Mihai Stănculescu și-a calculat pașii și a mizat mereu pe experiența profesională. „Am lucrat împreună cu cumnatul meu într-o firmă care se ocupa de sisteme de evacuare fum, amenajări de restaurante etc. După o perioadă l-am convins să deschidem un restaurant”, povestește Mihai despre începuturile aventurii din Torino. Desigur că existau deja multe restaurante, însă el a găsit acel ceva care să-l deosebească de oferta existentă. „Voiam să deschidem un restaurant de carne (tatăl meu a fost Director General la Abatorul Râmnicu Vâlcea timp de 25 de ani) cu tema Dracula. Aveam un prieten, Fabrizio Modina – profesor la universitatea de Moda din Torino, și el a fost cel care ne-a explicat că Torino face parte din Triunghiul Magie Neagră și Magie Albă. Am început să dezvoltăm ideea și așa s-a născut La Casa del Demone. Am venit pe piață cu o calitate în plus în privința cărnii,  tratăm rase de carne Angus Argentina și Black Angus USA. Torino este un oraș plin de restaurante normale, iar noi am venit pe piață cu un Restaurant original ca design, servicii și produse. în Italia nu era o obișnuință conceptul de Cocktail Bar and Grill. Am reușit să îmbinăm serviciul de Cocktail cu serviciul de cină.”

la-casa-del-demoneÎn restaurantul cu specific dark, rezervările se fac cu ceva timp înainte, ca să poți prinde o masă liberă. Un decor inedit și mâncare gustoasă, un meniu diversificat, ce împacă orice gusturi. Cât despre triunghiurile de magie, de care pomenește Mihai, nu toată lumea știe ca una din piețele orașului formează un triunghi de magie alba cu Lyon și Praga, și unul de magie neagra cu Londra și San Francisco.

„Cumnatul meu, Roby, a fost cel care m-a susținut în această afacere, el fiind și asociatul meu. Dacă ne uităm la clasamentele pe piață, suntem pe primul loc la restaurante de carne în Piemonte”, mai spune Mihai. casademonelocale_03

Recunoaște că a făcut multe schimbări care i-au marcat destinul și că toate s-au dovedit a fi bune. Muncește timp de 14-16 ore pe zi, iar cele mai importante lucruri pentru el sunt: familia, seriozitate în tot ceea ce faci și prietenii.

14500447_1459017097448382_2191058612432384040_o

Succesul lui Mihai este un rezultat al educației, experienței și al abilităților de a folosi oportunitățile, totul echilibrat de familie și de calitatea prietenilor.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Mihai Stănculescu și Tripadvisor

Despre lista timpului cu oameni

boardwalk-1783843_960_720     Sunt câteva lucruri la care nu te poți opune, pe care nu le poți schimba, deși știi că vor veni. Unul dintre ele este dispariția definitivă, plecarea fără întoarcere. Când suntem copii, nu înțelegem, iar la tinerețe ni se pare departe. După 35+, începem să realizăm că va trebui să fim tot mai pregătiți, deși nici asta nu e posibil. Apoi, pe măsură ce trece timpul, veștile despre cei plecați sunt mai dese. Ne înspăimântă, nu-i așa? Că suntem nevoiți să facem față durerii, golului lăsat, dar timpul estompează, sau poate doar memoria noastră care vrea să se protejeze păstrând în culori amintirile frumoase.

Tocmai ce am plănuit o plecare în Timișoara mea natală, o mică vacanță-surpriză pentru mama, care nu a zburat niciodată cu avionul. Bucuroasă, a dat telefoane celor pe care dorea să-i revadă. Tanti Roji (Rozalia, de fapt), cea mai dragă unguroaică din viețile noastre, de care copilăria mea e strâns legată, era cap de listă. Prima la care veneam fără niciun fel de calcule. Era ca o soră pentru mama. Ne vizita des, am locuit în aceleași cartiere, era plină de umor și avea un limbaj colorat. Tata o tachina cu Ardealul, iar noi ne amuzam că ea îl lua în serios de fiecare dată. Fuma mult, după pensie s-a lăsat, pentru că medicul i-a spus  că are diabet și „că e groasă”. Am multe amintiri legate de ea, printre care cea cum s-a chinuit să ne învețe, pe mine și pe fratele meu limba maghiară, dar nu s-a lipit mare lucru. Când mergeam la ea, casa era curată ca un pahar, iar radioul mergea mereu pe postul Budapesta. A crescut singură două fete gemene foarte frumoase, gătea dumnezeiește și mereu avea ceva bun pentru noi. Mi-a rămas de neșters, când părinții au plecat din localitate la înmormântarea unuia dintre bunici, ne-a luat la ea acasă, pe noi, copiii. Timp de două zile ne-a hrănit și ne-a făcut baie, precum Fata moșului pe lighioane. Mă miram ce deschis vorbea cu fetele ei, pe atunci studente. Mă rușinam când ele îi povesteau despre întâlnirile cu iubiții lor. Tanti Roji era o avangardistă și nu s-a schimbat ca să fie pe placul cuiva. Purta stigmatul unui divorț și al femeii singure, care nu mai avea încredere în oameni, dar pe care te puteai baza la nevoie. Un bun confident, nu bârfea și o iubea foarte mult pe fiica mea. Surpriza era să vin cu ea, pentru că nu o văzuse de câțiva ani.

Acum câteva zile, tanti Roji se bucura că venim și se plângea de o durere mare de mijloc. Apoi am aflat că s-a dus, după ce ne-am impacientat că nu mai răspundea la telefon. Avea o vârstă înaintată, ce-i drept, dar și un optimism care nu părea că se lasă doborât de o durere de șale. Cel mai trist moment a fost când am realizat că am tăiat pe cineva de pe o listă imaginară. Și că va fi o zi goală, pe care o dedicasem ei și probabil va fi redusă la un drum la mormânt. Cel mai trist a fost să-mi dau seama că mama rămâne tot mai singură, cercul fraților și al prietenilor se micșorează. Cel mai trist a fost când iar am realizat că sunt lucruri pe care nu le putem schimba și m-am înspăimântat. Am văzut acel cerc al timpului, ca pe un instrument de tortură care acționează lent și din care nu putem ieși. Oricât ne dorim, de cele mai multe ori, greu ne putem împărți timpul ca să fim cu cine am vrea. De cele mai multe ori, oricum am scrie lista, e prea târziu.

Foto pixabay.com

Despre înțelegere și compasiune

comrade-2280932_960_720      Zilele acestea am stat de vorbă cu o amică despre niște chestiuni profesionale. La finalul convorbirii, purtată în scris, am întrebat-o ce mai face. Mi-a spus că nu e bine, se pregătea pentru parastasul tatălui ei, plecat cu ceva timp în urmă. Mi-a mărturisit că în fiecare an, când trebuie să-i facă parastas, intră într-o stare de tristețe. I-am spus că o înțeleg, dar după ce am încheiat discuția, mi-am dat seama că de fapt am mințit-o. Nu aveam cum să o înțeleg. Desigur că i-am simțit suferința, dar gândul mi-a zburat imediat la tatăl meu încă în viață. Nu aveam cum să mă raportez la durerea ei tocmai pentru că nu am traversat o asemenea experiență. Am știut la fel de bine că nici ei nu-i păsa dacă eu pot sau nu să o înțeleg. Tristețea profundă ne închide între ziduri și nicio vorbă nu ne poate scoate de acolo decât atunci când vrem noi.

Când suntem supărați, căutăm un umăr pe care să plângem sau să ne spunem oful. Cerem să fim ascultați și să avem confirmări la gândurile noastre. Vrem și sfaturi, deși nu le urmăm niciodată, însă este un mod de a trece mai ușor peste o etapă neplăcută. Gradul de înțelegere este în funcție de cel de apropiere dintre oameni. Durata legăturii e importantă, pentru că doar pe un timp mai îndelungat poți vedea căderile și urcușurile, poți testa loialitatea și găsi punctele comune. Alături de cineva, pe care-l consideri prieten, ești gata să treci prin multe. De fapt, acele experiențe constituie liantul. Mereu îți vei aminti dintr-o prietenie tot felul de pățanii, greutăți răzbite, aventuri. Însă când cuiva i se întâmplă un necaz, trecem prin filtrul personal durerea celuilalt. Există o doză de egoism, când ne gândim că nu ni se întâmplă nouă, dar acesta e doar un scut de protecție. Îmi explica cineva odată că nu e bine să intri în kharma cuiva, să te identifici cu energiile sale și să te împovărezi cu sentimentele negative. Poți fi precum un medic, care vindecă fără să intre în povestea ta personală, deși tu, ca pacient, ai tendința să-i spui lucruri despre viața ta, care nu-l interesează. Pentru că oamenii supărați au nevoie doar de o prezență, fără niciun fel de uzură. Mi s-a întâmplat să spun că nu mai doresc să ascult, pentru că ajunsesem la limita empatiei și intervenise uzura. Simțeam că atât eu, cât și persoana cealaltă irosim timp și energie. Era un fel de a transmite că aripile căzute au crescut la loc și că e timpul să reînvețe să zboare singuri, pentru că aripile tale au obosit. Cei care-i ascultă pe alții pot avea la rândul lor nevoie de încurajare.

Am pornit de la cazul unei pierderi iremediabile tocmai pentru că moartea este cea care trasează granițe. I-am spus amicei că e bine că e ea sănătoasă, pentru că restul vine și pleacă, fără să putem face ceva. În supărările noastre zilnice, cauzate uneori de motive nesemnificative, în fuga noastră după bani, carieră și iubire, cât de mult conștientizăm că fiecare dintre noi e cel mai important și că puterea de regenerare o avem singuri? Prefer să spun „stop” unei false empatii, cu riscul dezlegării unei legături, decât să exprim o compasiune de care celălalt nu are nevoie și pe care nici nu o aude. Și reciproca e valabilă. Pentru că nu există rețete universale despre cum să devii fericit peste noapte sau cum să uiți a doua zi ceva ce ți-a provocat suferință. Modul de reacție e mai important decât conținutul exprimat. Și au fost apreciate clipele în care am răspuns sau mi s-a răspuns prompt la strigătul de ajutor, decât ce am discutat efectiv. La fel cum au fost momente în care pur și simplu am tăcut. Uneori tăcerea a fost de aur, alteori a săpat o falie. Astfel se aleg și oamenii, după supărări.

Foto pixabay.com

Despre un drum de succes de la fotbal la fashion

unnamed         Este licențiat în fotbal și a învățat să coasă singur. Acum își prezintă colecțiile pe podiumurile din Paris și Londra și creațiile sale apar în timp real pe site-urile renumitelor publicații Vogue și GQ. Consideră că formula succesului este „talent 10%, destin 30% și muncă cât cuprinde”. Drumul de la sport la fashion este aparent neașteptat, însă Florin Dobre, originar din Constanța, a fost mereu atras de modă. „Atras de modă am fost din adolescență, dar, odată cu Revoluția din 1989, a fost ceva mai ușor de accesat adevarata modă, iar la vîrsta de 25 de ani am considerat că nu poate fi nimic complicat în a face o cămașă care are doar 4 cusături. După aproximativ doi ani, am înțeles că totul necesită un timp de învățare, iar răbdarea este lucrul cel mai determinant în atingerea unui țel”. Fotbalul a fost o pasiune din copilărie, astfel că a absolvit Academia de Educație Fizică și Sport, iar pe timpul facultății mărturisește că a trăit din haine. Spune că a fost un autodidact, a cusut timp de zece ani, iar prima colecție a fost făcută integral de el și a lucrat la ea singur șase luni.  „Prima concretizare cred că a venit odată cu prima prezentare, în anul 2009, cu o colecție numită simplu „Debut”, o colecție pe care am cusut-o singur, realizată doar de mine, la care am avut șansa și onoarea să lucrez cu Philippe Guillet, atașat cultural al Ambasadei Franței în România, probabil cel mai mare om de modă care a locuit o perioadă la noi. A lucrat pentru case de modă precum Jean Paul Gaultier, Karl Lagerfeld, Thierry Mugler.” 

unnamed (9)Creează haine pentru bărbați pentru că primele modele le-a făcut pentru el și prietenii lui și i-a fost mai ușor să creeze tiparele, iar prototipurile erau mult mai ușor de probat. „Unele dintre colecțiile mele au atins teme profunde, pătrunzatoare, iar showurile rămân pe retină și în inima privitorului. ”Panta Rhei”, prezentată la Paris, a adus în primul rând unul dintre cei mai respectați jurnaliști din Franța, redactorul șef de la cotidianul Le Figaro. Colectia ”62,2 m” a fost câștigătoarea Serbia Fashion Week, care l-a avut ca președinte al juriului pe Donald Potard, cel care a înființat Jean Paul Gaultier. Ultima colecție, „Le ciel est bleu”, este cea de a patra care apare pe cele mai importante canale de fashion din lume, Vogue si GQ UK. Toate aceste colecții vorbesc despre contemplarea naturii, a firii umane, vorbesc de Dumnezeu și de cât de importantă este comunicarea cu divinitatea, prin simplitatea cuvântului și întărirea omului, prin câștigarea corpului și a minții.” Spune că a avut șansa să fie ajutat de mulți oameni de-a lungul timpului, „totuși omul cel mai important a fost și este colaboratorul meu, Sava Ionuț Daniel, fără de care acest brand nu ar fi existat. Restul listei ar mai cuprinde cel puțin o sută de oameni, dar pe lângă Ionuț și Philippe aș vrea să il menționez pe Petru Berciu (Jagermeister), cu ajutorul lui am reușit să prezentăm la Paris și Londra.” unnamed (4)

L-am întrebat cum definește el iubirea. „Și de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Sf. Apostol Pavel. Aici este superlativul dragostei, noi azi nu cunoastem o firmitura din ea, dar ne place să folosim cuvântul acesta pierzând din profuzimea lui…”. Adaugă că ceea ce-l caracterizează este răbdarea și că aceasta stă la baza reușitei. „România generează foarte multe talente care se ratează din păcate. Nu știu din ce considerente se ratau în anii trecuți, dar azi drogurile, țigările și alcoolul scad mult din randamentul tinerilor alături de care lucrez.”

unnamed (6)L-am cunoscut pe Florin la Galeria Alexandra’s din București, unde și-a expus câteva dintre ținutele realizate de el. Showroom-ul lui se află pe Calea Moșilor, iar acum se pregătește să prezinte pentru prima oară la Cluj Napoca. Florin Dobre,  devenit celebru după ce a definit conceptul de “superdandy relaxat”, care i-a cucerit pe britanici, într-un clip de sute de mii de vizualizări,  ne-a vorbit despre răbdare, despre ajutorul oferit la momentul potrivit, despre modestie, despre tenacitate și despre munca în echipă. Destinul lui este să facă design, să creeze repere în vestimentația masculină, însă fără încredere și principii solide nu ar fi  putut merge mai departe.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Florin Dobre

Despre asigurări pe viață și pe moarte

pixabay.com
pixabay.com

        Anul trecut, în toamnă, am luat un autocar din Sibiu până în Arad, mergeam de la un eveniment la altul, cu cărțile. În autobuz, cu excepția șoferului, numai femei. În fiecare localitate de pe traseu, urcau câte două, cel puțin, astfel că până la destinație, autocarul se umpluse. Lângă mine stătea o femeie de aproape 60 de ani. Am aflat că toate aveau contracte de muncă în Italia și se duceau la serviciu. Fuseseră vara acasă și obținuseră un nou contract la cămine de bătrâni, ca îngrijitoare. Se duceau să-și ia în primire serviciul, deja știau regulile. Îmi spuneau că sunt destul de mulțumite și că li se asigura cazare în incinta azilului și mâncare. Toate aveau în jur de 50-55 de ani. Toate aveau copii, soți, părinți, pe care i-au lăsat acasă. Au ales să lucreze în străinătate pentru că în țară nu aveau loc de muncă. Erau la vârsta la care nimeni nu le mai angaja. Majoritatea rămăseseră șomere din cauza restructurării sau a falimentării firmelor unde lucrau. Între timp nu și-au găsit rostul și o duceau greu cu banii. Femeia de lângă mine nu se amesteca în vorbă cu celelalte. Mi-a povestit că lucra de cinci ani în casa unei familii de bătrâni. Îi îngrijea, le făcea de mâncare, fiul bătrânilor are încredere în ea și i-a lăsat casa pe mână, unde și locuia. Mi-a spus că situația ei era mai bună decât a altor îngrijitoare, mai ales pentru că „bătrânii încă se spală singuri”. Nu toate au norocul să fie simpatizate de angajatori, unele nu beneficiază, de exemplu, de toate mesele, altele sunt nevoite să locuiască în case complet izolate, în sate singuratice sau în condiții foarte grele. Nu se întorc acasă, deși le e greu, pentru că aici au un salariu, o parte din el îl trimit familiei rămasă în țară. În multe situații, femeia este singurul generator de venituri. Departe de casă, de soți, măcinate de dorul de copii și de un sentiment  al vinovăției că oarecum i-au abandonat, uneori aceste femei devin străine pentru propria familie. Unele intră în depresie, nu vorbesc decât între ele și cu prudență, nu vor să-și piardă pâinea. În zilele libere, care nu sunt dese, se adună mai multe într-un părculeț, stau pe o bancă și deapănă amintiri. E una dintre puținele terapii. Sau comunică pe grupurile de pe rețelele de socializare. Munca temporară s-a prelungit cu câte un an, astfel că, la întoarcerea acasă, își găsesc copiii mari și schimbați. Sunt, desigur, și cazurile în care părinții s-au adus unul pe altul la muncă, apoi i-au adus și pe copii, i-au dat la școli în Italia și lucrează în cadrul unor firme. Femeia de lângă mine se întrerupe din povestit, ca să răspundă la telefon. După ce termină de vorbit, îmi spune că fiul bătrânilor de care are grijă a vrut să știe când ajunge exact și ce gătește, ca să-i lase bani. Era veselă. Femeile care stăteau pe scaunele din spatele meu m-au privit curioase și m-au întrebat dacă merg la muncă în Italia. Le-am zis că eu cobor la Arad, în Italia am fost doar ca turist. Mi-au zâmbit, cu puțină amărăciune, iar una din ele a spus: „Părinții noștri sunt bolnavi acasă, iar noi mergem să avem grijă de ai altora”. 

           19551283_1988931361337132_1526028340_nS-a întâmplat să ajung anul acesta, în iunie, în Italia, mai exact la Torino, la o frumoasă întâlnire cu românii de acolo și cu cărțile mele. Astfel am cunoscut-o pe Mihaela Dumitru, care m-a și însoțit prin oraș. Este în Italia din 2009, de profesie e jurist, dar acum lucrează în domeniul asigurărilor. În țară, a fost desemnată printre cei mai buni manageri, pe când lucra la o companie națională. În Italia, după cursuri de formare și examene, a fost atestată de Baroul Asiguratorilor de la Roma. Mi-am amintit de experiența din autocar și i-am povestit-o, iar ea mi-a mărturisit că există o mare problemă cu repatrierea celor care mor în Italia, pentru că de cele mai multe ori familia nu are banii necesari transportului. „În anul 2016 discutăm de 8000 persoane decedate în diaspora, din care 3000 nu pot fi repatriate.”, îmi spune Mihaela. De aceea ea a introdus un produs destinat românilor din Italia: asigurarea pe viață ce include repatrierea în caz de deces. „Cei care lucrează aici se expun în primul rând distanței (peste 2000 km de casă), nu este un amănunt neimportant, din contră. În primul rând, respectul meu și răbdarea pe care o au, pentru situația pe care o trăiesc și cred că nicio națiune vreodată nu își va trimite femeile ”în război” așa cum fac româncele noastre în toată Italia (sacrificiu, sacrificiu, sacrificiu), pentru a trimite bani acasă copiilor, soților…”. Ofertele de asigurare se adresează tuturor, indiferent de vârstă, și au o paletă largă: de la asigurări împotriva accidentelor până la cele destinate bătrânilor de 76 de ani, ce nu mai pot beneficia de aceleași produse la banca unde au contul de o viață. Românii au primit bine produsul care le garantează repatrierea în caz de deces și, fără îndoială, Mihaela face o treabă bună cu proiectul ei și dă sfaturi oricui are nevoie. Iar eu mi-am amintit ochii triști și zâmbetul amar al femeilor din autocar, sper să le fie bine.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Mihaela Dumitru

Despre un inginer scriitor, care repară avioane în Franța, și iubirea ca dulceața din clătite

A. Voicu 9     A absolvit Liceul Militar, Academia Tehnică Militară și Facultatea de Electronică și Telecomunicații, iar acum e director adjunct de întreținere la iGO Solutions la Aeroportul Paris Orly, companie de întreținere care are în grijă avioanele Transavia France (Boeing B737), Air Caraibes (Airbus A330 și A350) și French Blue (Airbus A330). Este căsătorit și tată a doi copii, locuiește în Franța de câțiva ani, iar acum zece ani i-a apărut prima carte- „Joi seara, în parcare”, care a avut un mare succes, ceea ce l-a dus pe drumul scriiturii cu încă zece cărți. Despre întâmplarea care l-a adus în Franța povestește el însuși cu umorul care-l caracterizează: „Acum câțiva ani, printr-un sfârșit de vară, eram la un grătar familial, când sună telefonul. Văd număr străin, mă mir un pic și răspund. La capătul celălalt al semnalului o voce masculină s-a recomandat ca aparținând directorului tehnic al unei companii vestite de întreținere aeronave (Pac! Pac! Sunt inginer!), apoi a chemat și o voce de tanti de la Resurse Umane, am dat un interviu de vreo oră și, mi-a mulțumit și mi-a spus că mă caută ei. Asta cu ”te sunăm noi” o știam bine de la ai noștri și nu mică mi-a fost surprinderea când omul nu numai că m-a sunat după vreo două zile, dar mi-a făcut și o ofertă de nerefuzat.” 

Vă invit să faceți cunoștință cu Adrian Voicu, inginer și scriitor de succes. „Sunt băiatu’ lui mama, dar și al lui tata, cetățeni onești din Nehoiu, cel mai fain orășel din Curbura Carpaților. Mama mi-a dat dragostea pentru cărți (ea fiind o mare devoratoare, în acest sens având și o bibliotecă solidă), iar de la taică-miu am luat harul povestitului (dacă începea să-ți spună cum a luat el pâine, te lua foamea de vreo două ori până termina). De scris m-am luat de voie, de nevoie în clasa I, neavând loc de-ntors când doamna învățătoare insita pe făcut bastonașe și alte cârligele la caligrafie. Am tot prestat bastonașe, A mare de mână, a mic de mână până acum vreo zece ani, pe când începea o toamnă și mi-a apărut prima carte, ”Joi seara, în parcare”. De-atunci au urmat încă zece, care mai de care mai frumoasă și mai nebună, c-așa-s cărțile mele, frumoase și nebune, amintind aci doar ”Nepovestitele trăiri ale templierilor români” I și II, ”Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă” ori ”Provinciale”. Uite, la momentul când vorbim, Corina, dragă, maestrul Horia Gârbea mi-a scris că tocmai ce-am apărut cu un capitol în antologia coordonată de domnia sa ”1312 Sirene – Proză românească din deceniul doi”.” Când l-am întrebat totuși cum de o meserie ca a lui, atât de exactă și de dificilă, poate îmbrăca straie de scriitor, mi-a spus că „dacă nu ai imaginație, nu repari avioane. Ori nu știi să conduci oamenii care să le repare.”

A. Voicu 6L-am întrebat, la fel cum am făcut cu toți subiecții acestui proiect, ce este iubirea pentru el și mi-a dat un răspuns drăguț, dar plin de miez. „Păi, cine nu iubește, nu trăiește! Adică, se mișcă, vorbește, dar e mort pe dinăuntru, e un zombi, un mort viu. Dragostea dă viață și aripi, poți să și mori din iubire, după cum am văzut pe la televizor și am citit prin cărțile altora, cu alte cuvinte și întorcându-ne la inegalabilul Topârceanu ”amorul e un lucru foarte mare”. Deunăzi îi spuneam cuiva care mi-a citit ”Otrava noastră cea de toate zilele” că iubirea e atunci când jumătatea ta mai bună face clătite, nu găsește neam de dulceață în casă, iar tu te duci și bați orașul, vecinii, prietenii și faci pe dracu’ ghem ca să o faci fericită cu clătitele ei cu tot. Cam așa și cu viața fără iubire: e ca clătita fără dulceață, ori cremă de ciocolată, ori zahăr, ori brânză cu mărar, ori ce vrea fiecare să pună-n viața lui ca să nu fie searbădă.” 

Cum despre avioane nu m-am priceput să-l întreb, am vorbit despre literatura românească, mai exact cum o vede el în zilele noastre: „Din ceea ce am văzut, citit și auzit, în România de azi se scrie la greu: pe ziduri, pe garduri, pe trenuri, pe ordonanțe, ziua, noaptea, în pârnaie și în afara ei, peste tot, ce mai!Cred că literatura română n-a fost nicicând mai dinamică și Ion Heliade-Rădulescu ar plesni de fericire dacă ne-ar fi contemporan. Știu, avizații vor zice că e multă maculatură la mijloc, dar atâta timp cât editurile trimit cărțile la Depozitul Legal al Bibliotecii Naționale, înseamnă că ce se scrie rămâne arhivat întru posteritate, nu? O altă chestie mișto pe care am remarcat-o fără prea mare concentrare este apariția unui număr mare de bloguri literare. Ce-i lipsește literaturii noastre cea de toate zilele? Cititorii.” 

A. Voicu 8Are în pregătire o nouă carte, despre aventuri în lumea aviației. Și trebuie să vă spun că Adrian a făcut furori cu „Joi seara, în parcare”, pe care a lansat-o…într-o parcare, a făcut și un circuit de promovare, iar mai multe despre biografia lui găsiți aici, pe blogul lui. Adrian spune că umorul l-a salvat din multe situații și l-a ajutat să treacă peste greutăți. Pentru că deși pare că i-a fost ușor, niciun drum spre reușită nu e presărat cu roze. Dar el a luat mereu partea bună a lucrurilor și a mers mai departe, fără să renunțe la pasiunile lui. O rețetă este să fie echilibru în toate. Printre altele, Adrian e pasionat și de gătit 🙂 Schimbările i-au marcat viața și nu le-a evitat: „De-a lungul existenței mele tumultoase am trecut peste mai multe macazuri care mi-au schimbat viața: Liceul Militar, renunțarea la examenul de admitere la Medicina Militară, revenirea la viața civilă după Academia Tehnică Militară, apoi faptul că am spus ”Da!” de câteva ori, ultima oară fiind când am acceptat ca să mă mut în Franța cu serviciu, cățel, purcel dimpreună cu jumătatea mea mai bună și mai gravidă în luna a noua.”

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Adrian Voicu