Despre inegalabila cronicară a bărbaților din viața noastră

   daisy-75190_960_720   Am vrut cu tot dinadinsul să nu se încheie ziua și noaptea de azi, și să rămână scris aici. Pentru că timpul trece și memoria se estompează. Nu am cunoscut-o personal, la modul la care să avem o comunicare constantă. Ne-am intersectat la câteva evenimente, și prin presă, când eram ziarist. Îi citeam articolele, de cum am descoperit-o. Rubrica din ziarul „Național”, apoi textele din revista „Tango”. A consemnat ca un soldat destoinic evenimentele care au marcat-o în viață. A scris doar despre viață, fără nicio intenție de a o corecta sau înfrumuseța. A pus pe tavă, fără nicio reținere, felii din intimitatea ei, cu un condei inimitabil. Nu trebuia să vezi semnătura, era amprenta ei de la primele cuvinte. Am urmărit textele despre bărbații din viața ei. Foștii iubiți, așa cum îi numea și ea, au ocupat un spațiu notabil în scriitura ei. Nu știu dacă va mai scrie cineva texte despre bărbați așa cum a scris ea. Am dat de scrierile ei cu ani în urmă, amuzată de povestioarele despre cât de nătânge putem fi noi, femeile, când alergăm după bărbați nepotriviți, îi ridicăm pe piedestal și ne încăpățânăm să-i ținem acolo. Cred că nu e femeie care să nu se fi recunoscut în cel puțin o ipostază descrisă de ea, despre goana asta dupa iubire ostoită uneori prin compromis și tristețe. Fără misandrie sau misoginism, a lăsat multe lecții de viață, cu atâta umor, cât să nu doară. Și aici am rezonat, pentru că și eu fac asta, altfel, realitatea ne-ar urla de durere prin toți porii. A scris despre multe subiecte, eu așa am descoperit-o și m-a cucerit sinceritatea ei. Când s-a așteptat mai puțin, a gustat din fericire, aia pe care o căuta și se reflecta în fiecare bărbat care a iluzionat-o. Știu că a fost fericită. Nu contează cât. Ne-a mai lasat o lecție: omul care ți se potrivește poate fi aproape de tine, iar tu să nu-l vezi, din cauza setărilor. Și lecția supremă: fericirea nu se așteaptă, ci se gustă imediat. Nu e nimic mai perisabil ca fericirea.

A lăsat o lecție despre prietenie, am admirat mereu prietenia dintre ea și Alice Năstase-Buciuța. Felul în care s-au sprijinit, la bine și la greu, modul în care empatizau în scris. O prietenie dintre femei cum rar găsești. Cu discreția la fel de rară între femei, fără trădări și minciuni. „Daca iubirile ar fi masurabile dupa criterii care tin de timp, de profunzime, de anduranta, de noblete, as putea spune ca Simona Catrina este cea mai pretioasa iubire a mea. O iubire inceputa acum un sfert de veac si niciodata incheiata, o iubire-prietenie din care nu au lipsit niciodata admiratia, emotia, asteptarea, cautarea, speranta, lacrimile, lumina, miracolul, harul, izbanzile…Este partenera loiala a tuturor tristetilor mele si coechipiera valoroasa a tuturor realizarilor. Este omul care mi-a schimbat viata si o face, inca, in fiecare zi, prin frumusetea si prin generozitatea de care am parte, fiindu-i in preajma, la adapostul aurei sale de om fara seaman pe lume.” (astfel începe Alice Năstase interviul cu Simona, apărut în revista Tango, 14 septembrie 2011)

A lăsat o lecție despre dragoste. Nu în ultimul rând, soțul ei, Doru Roman (pe care l-am întâlnit), a fost și este bărbatul care nu se regăsește în paleta caracterelor foștilor ei iubiți. Povestea lor de iubire, începută pe Facebook (el era fanul ei, îi citea toate textele), modul în care el i-a fost nu doar soț și amant, ci protector și prieten, ne marchează pe noi, și e rândul nostru să scriem despre ele. Doru merită toată admirația pentru modul în care a știut să iubească o femeie.

Da, Simona e subiect de articol, de carte, aici e prea puțin loc. Îmi vor lipsi autoironia și umorul scrierilor ei. Dacă nu le-ați citit până acum, le găsiți aici. Simona Catrina devenită Roman nu poate fi înlocuită cu nimic. A acoperit o nișă vastă, care se adresa atât femeilor, cât și bărbaților. Jurnalist profesionist, autor a trei cărți, un personaj original, emigrată în Canada și revenită, Simona a rămas lipită de viață, oricum ar fi. 

Nu am cunoscut-o personal, dar am cunoscut-o empatic, cu fiecare text.

Foto pixabay.com

Despre o aventură la capătul lumii

17410261_10155168768944581_752782047_n     A ajuns în Noua Zeelandă în urma unei discuții la un pahar, cu prietenii din Cluj. A fost singura dintre ei care a avut curaj să plece, fără să cunoască pe nimeni, fără să știe ce o va aștepta la celălalt capăt al lumii. S-a căsătorit, are un copil, a divorțat și lucrează în imobiliare. O aventură pe care Luminiței nu i-a fost teamă să o trăiască.

Cunoscând parcursul Luminiței, s-ar putea spune că plecarea ei a fost o căutare a unei alte vieți, diferită de cea pe care a avut-o în România, cu lucrurile bune și cu dezamăgirile ei. Luminița a absolvit Facultatea de Filologie, secția Engleză. A revenit în orășelul natal, Zalău, de unde mergea la Cluj, unde lucra la o bibliotecă. Acolo avea prieteni, ieșeau des. La o astfel de întâlnire, în iarna anului 2001, s-a născut ideea plecării în Noua Zeelandă. Culmea, ideea a fost lansată de un prieten și toți cei prezenți au fost de acord să plece împreună. Luminița a părut interesată de perspectivă, s-a documentat asupra climei, condițiilor de trai, și a depus actele pentru viză. Când s-a revăzut cu prietenii, a constatat că urma să plece singură. Ceilalți au renunțat, li se părea riscant și prea departe. „Și așa m-am urcat eu singură pe avion și am venit în celălalt capăt de lume, fără să cunosc pe nimeni, fără job, fără nimic altceva decât 2 valize și 3 mii de dolari americani. Împrumutați, evident.

1456603_10152038473203993_114016787_nPrimul an și ceva în Noua Zeelandă a trecut ca un abur. Am aterizat în Auckland la sfârșit de august 2001, în octombrie l-am cunoscut pe Adrian, ne-am îndrăgostit nebunește și în ianuarie 2002 ne-am mutat împreună, în iunie ne-am logodit, în octombrie ne-am căsătorit și, în aprilie 2003, ne-am întâmpinat pruncul pe lume.

Aceasta e povestea pe scurt. Dar ușor nu a fost. La aeroport, Luminița a fost așteptată de un reprezentant al românilor din Noua Zeelandă, pe care ea l-a contactat cu puțin timp înainte să plece. Nu avea unde să locuiască, dar în câteva ore a făcut rost de o locuință cu chirie. A urmat perioada de tatonare și cunoaștere, era o lume complet nouă, despre care nu avea foarte multe date. Încet-încet și-a făcut prieteni, apoi l-a cunoscut pe cel care i-a devenit soț, un englez născut acolo. Au avut un copil, au fost o perioadă fericiți, dar au constatat că sunt temperamente total diferite și au decis să divorțeze. Luminița spune că se află în relații amiabile, că menține legătura cu copilul, acum în vârstă de 14 ani. Îi este dor de cei din România, avea perioade când se visa în locurile din copilărie. Dar nu poate lua o decizie de ședere pe termen lung în altă parte, pentru că nu dorește să rupă relația tată-fiu. Este mulțumită cu viața ei, a făcut carieră în domeniul imobiliar și îi place mult ce face. O încântă faptul că marea se află la câteva minute de casă și că e înconjurată de plaje. „Plănuiesc să merg în Europa din 2 in 2 ani. Să-mi umplu sufletul și să respir cultură. Ideal, aș petrece 6-7 luni aici și restul în România, în fiecare an, intenționez să fac asta la pensie.”, spune ea. Deocamdată tehnologia o menține aproape de cei din România, vine și în vizită. Drumul Luminiței nu a fost simplu, cum ar putea părea la prima vedere, doar deciziile și determinarea au ajutat-o să evolueze. Aventura de la capătul lumii nu se va opri, din câte mi-a spus.17392840_10155168757119581_1075111676_n

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea,  susținut de Diamond by Adesgo. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale Femeilor Diamond. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Luminița Sprague Cicortaș

 

logo adesgo (2)

 

 

 

 

 

Despre o poveste cu dragoste, informatică și restaurante

17274909_1208083482642498_1356755906_n    A crescut într-o familie de nevăzători, a plecat în Spania cu o viză de Suedia, a început de la „munca de jos”, cum spune ea, iar acum deține un restaurant devenit loc de întâlnire pentru românii din zona Madrid. Împlinirea profesională nu a mers mână în mână cu cea personală, dar Ruxandra merge înainte.

„Am ajuns în Spania în 10 iunie 2000, cu o viză de Suedia. Am început de la munca de jos, curățenie la o școală de informatică. Nu-mi plăcea deloc, chiar dacă e o muncă demnă, știam că pot mai mult. Perechea mea de atunci era doxă în informatică, și i-am zis că vreau să învăț…. a fost cam sceptic el, pentru că eu nu știam nici să tastez bine. Și am absorbit informația ca un burete, în 3 luni știam să repar un calculator, știam bine hardware, dar nu știam să redactez un document:))) Am învățat de la coadă la cap.” Astfel își începe Ruxandra povestea. După trei ani de Spania, deschide împreună cu partenerul ei de atunci firma INFONETWORKS SYSTEMS SL, care a crescut repede prin obținerea unor contracte de service cu firme mari. „Dar începusem să mă plictisesc, munca sedentară… ceva lipsea, relația era praf…atunci a apărut o propunere de asociere pentru un restaurant românesc, în toamna lui 2006.” A pus la bătaie banii pe care-i avea și așa a apărut primul restaurant Acasă. „Eu nu știam nimic de acest domeniu, dar la fel ca și în informatică, am învățat repede, am citit, am întrebat… și în scurt timp, restaurantul a început să funcționeze mulțumitor. Nu a fost ușor, dar nici greu… îmi place să pun suflet în tot ceea ce fac, mă documentez mult, și mereu tratez clientul cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată. Am muncit mult pentru o imagine frumoasă, am selectat clientela…”. 

Pe soțul ei, Ciprian, l-a cunoscut în anul 2005, erau amici, iar din 2008 au început o frumoasă relație ce a dus la căsătorie doi ani mai târziu. „Am avut o poveste de dragoste specială… munceam împreună, aveam aceleași hobby-uri, eram aproximativ 24 din 24 împreună. Certurile noastre erau pe plan profesional, pe plan personal eram super bine, în 2011 s-a născut primul băiețel, Lucas Sebastian, și în 2014 al doilea, Darian Aaron. Restaurantul Acasă mergea super bine, așa că ne-am gândit să ne extindem, să deschidem încă unu, mai mare….am găsit un restaurant cu o curte imensă, în total 13.000 mp, soțul meu s-a implicat în tot ce înseamnă renovarea restaurantului, a facut un proiect incredibil…. dar relația noastra a început să scârțâie. Ambele restaurante merg bine, dar, dacă pe plan personal nu ești bine, partea profesională nu poate umple acel gol imens.” 

17270417_1208083399309173_1385330818_n (2)Ruxandra a luat o decizie, dar nu închide uși și nu ridică ziduri, crede că ce va fi să se întâmple i se va întâmpla. A crescut într-o familie de nevăzători. „Părinții mei au luptat mult să ne dea o educație bună, ne-au implementat valori și calitate umană de mici, iar ceea ce sunt azi se datorează în mare parte lor, apoi eu am luptat de tânără să-i fac sa fie mândri de mine, și într-un fel să le rasplatesc tot efortul lor.” Mi-a scris despre povestea ei în grabă, apoi și-a cerut scuze că trebuie să se întoarcă la treabă. Ruxandra a clădit totul prin muncă și prin puterea ei mare de adaptare. Viața a mai luat-o prin surprindere, dar deja se  simte pregătită.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea,  susținut de Diamond by Adesgo. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale Femeilor Diamond. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Ruxandra Ulici Focsa

logo adesgo (2)

 

Despre o carieră în Public Relations și comunicarea inimilor

Dana_3      Continuăm seria poveștilor adevărate despre femei, din diverse colțuri ale lumii. Aș vrea să precizez că nu urmăresc un anumit tipar al poveștilor, le public așa cum vin, pentru că eu sunt convinsă că fiecare om e o poveste. Și mai cred că în spatele unei imagini împlinite se află un drum care nu fost ușor de parcurs. Fiecare alegere pe care o facem în viață ne influențează și cercul de oameni care se adună în jurul nostru sau cercul de oameni din care facem parte. De acolo, se scrie povestea. Am găsit potrivit să le numesc pe protagonistele tuturor poveștilor- „Femeile Diamond”.

Dana a făcut un slalom profesional extrem de interesant. De la economie la PR și politologie. Și-a cunoscut soțul, când se afla la o bursă în Franța, datorită…unei cartele de telefon. Au menținut legătura la distanță o bună perioadă, apoi s-au căsătorit. Acum 15 ani a fondat alături de Thomas Achelis şi alţi colegi fundaţia Forum for International Communications, care reunește nume marcante din industria comunicării. În prezent, locuiește în München.

Dana_1Aventura mea müncheneză a debutat în 2001, când am decis să-mi completez studiile universitare cu un doctorat în politologie, absolvit 4 ani mai târziu, în 2005, la Ludwig Maximilian Universität. În Bucureşti, am terminat Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale şi am ajuns om de PR din pasiune şi şansă, după ce în liceu cochetam cu matematica. Am virat către economie înainte de admiterea la facultate, dar am pastrat în suflet pasiunea pentru orele de mate, insuflată în liceu de Marcel Ţena, poate cel mai bun profesor pe care mi-a fost dat să-l cunosc în perioada de la Sf. Sava. În 1996 (primul an de facultate) am aplicat pentru o bursă Soroş şi am urmat pentru două săptămâni cursurile Black See University de la Mangalia. A fost prima oară când am intrat în contact cu domeniul relaţiilor publice, graţie practicianului german Thomas Achelis, keynote speaker la acea școală de vară. Thomas a devenit curând primul mentor în PR, colegul de mai târziu şi prietenul căruia îi datorez deschiderea internaţională. După absolvirea facultăţii, München era deja în topul opţiunilor de continuare a studiilor datorită contactelor deja create, dar şi prestigiului universităţii la care urma să-mi încep doctoratul. Am studiat patru ani la München, din 2001 în 2005, pendulând între Leopoldstraße, Englisher Garten şi Oettingenstraße, fosta clădire a legendarului Radio Free Europe. Aşadar: Destinaţia – München. Timp de şedere previzibil : 4-5 ani. Îmi amintesc că priveam în jur cu satisfacţia unei excursioniste care a escaladat un vârf de munte şi ştie, încrezătoate în puterile şi-n steaua ei, că va mai escalada şi altele. Şi oricât mă străduiesc să reactualizez starea mea de spirit de atunci, nu cred că mi-am dat pe deplin seama de însemnătatea pasului făcut, de schimbările profunde şi efectele durabile pe care avea să le producă această schimbare. Că în locul unui scurt şi plăcut intermezzo începea o bună porţiune de existenţă. Că o bună parte din tinereţe va trece acolo, plină de câte şi mai câte ce nici cu gândul nu gândeam.”.

Dana_CatalinÎn anul trei de facultate, mai exact în 1998, la recomandarea unei colege, a aplicat pentru o bursă la o şcoală de vară din Aix-en-Provence. Acolo avea să-l cunoască pe viitorul soț, Cătălin, întâmplare prilejuită de o cartelă telefonică pe care Cătălin o oferea cu generozitate celor care doreau să sune acasă. „L-am remarcat de atunci. Mi s-a părut un tânăr cu zâmbet frumos, puţin timid şi nu foarte vorbăreţ, dar voios şi cu umor, o apariţie fermecătoare de care m-am îndrăgostit foarte repede. Ne-am apropiat rapid şi am început să ne vedem foarte des. Conversam mult, pe teme dintre cele mai variate. Perioada doctoratului meu la München a fost ceva mai dificilă, căci ne vedeam mult mai rar şi relaţia noastră a funcţionat la distanţă. A fost o perioadă în care Cătălin mi-a fost întotdeauna alături, m-a sprijinit, şi mi-a oferit iubirea şi încrederea necesare chiar şi în momentele de oboseală a sufletului. Uitându-mă în urmă, cred că distanţa a avut şi ea rolul ei, a dat poveştii noastre adâncime, pentru că fiecare reîntâlnire parea un nou început cu roiul aferent de fluturi în stomac. Anul 2005 ne-a oferit o surpriză inversată – eu îmi finalizasem doctoratul şi urma să revin în ţară. Fix atunci, Cătălin primea o ofertă de job la Allianz Germania şi planurile noastre s-au schimbau brusc. Ne-am hotărât aşadar să mai poposim la München …Ne-am căsătorit în vara lui 2008 după ce am reuşit să ne adunăm de pe drumuri 😀”. Zece ani de dragoste, neîntreruptă de distanțe și drumurile profesionale. De patru ani, în viața lor a apărut și un băiețel.Catalin_Sasha

Revenind la parcursul profesional al Danei, în anul 2003 fondează alături de Thomas Achelis fundaţia Forum for International Communications și organizează anual Gala PR Award. „Proiectele mele sunt în proporţie de 90% pentru România. În aprilie 2009, am lansat portalul de resurse PR Romania, una dintre cele mai relevante publicaţii online de PR din Europa, conform Communications Director. În martie 2006, am iniţiat programul CSR România cu scopul de a promova bunele practici în domeniul responsabilităţii sociale corporatiste, program pe care l-am afiliat ulterior la reţeaua europeană CSR Europe şi care va cunoaşte curând o revigorare importantă. În categoria „planuri măreţe” aş menţiona un proiect educativ cu miză mare pe care doresc să-l finalizez în această toamnă: coordonarea Golden Book of PR, cartea care va marca aniversarea de 15 ani a Romanian PR Award.”, spune Dana.

Dana_SashaO carieră construită prin muncă, studiu și multe călătorii. Dana a întâlnit omul potrivit, care să o susțină și să nu o condiționeze.  Anii de șlefuire profesională s-au împletit armonios cu experiența dobândită în comunicarea inimilor.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea,  susținut de Diamond by Adesgo. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale Femeilor Diamond. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Dana Oancea

image001 (1)

 

Despre o cădere a sufletului și vindecare prin poezie

unnamed          Următoarea poveste vine din Chicago. Alina a ales să plece acolo cu speranța că se va vindeca de o iubire. A dat peste alta, care i-a lăsat răni adânci. Mi-a spus despre drama prin care a trecut și cum a început să scrie poezii, ca să nu-și piardă mințile. Mai ales că are în grijă un copil.

„Am renunțaț la tot ce clădisem în aproape 30 de ani în România (profesional și personal) și m-am auto-exilat în America dintr-o prea mare iubire pentru un bărbat nehotărât. ,,Ești mai puternică decât un sentiment”, mi-am spus și am plecat pentru un timp sau pentru totdeauna.

M-am stabilit în Chicago și, după aproape un an de la sosire/plecare, m-am căsătorit  cu un bărbat ce-mi umpluse goluri, pentru ca mai apoi să creeze cratere. Afectat de războiul din fosta Iugoslavia, refugiat din Bosnia Herțegovina, la nici două luni de la căsătorie mi-a interzis a ține Biblia alături de Coran pe noptiera din dormitor, ba mai mult, mi-a declarat că din cauza mea, a creștinilor, au murit cei din neamul lui. Războiul altora, a devenit războiul nostru și la jumătate de an de la căsătorie, întorcându-mă seara de la lucru, am găsit ușa casei blocată, el înăuntru și eu pe stradă…în ploaie, însărcinată în luna a doua cu fiul nostru, cu câțiva dolari în buzunar și fără prea multă lume care să-mi știe dramele prin care trec din clipa în care ma căsătorisem. Iubirea nu are nimic de a face cu fericirea. Obosită și la propriu și la figurat, am decis să încetez cu bătăile la ușă și geamul lui și am plecat…spunându-mi din nou ,,ești mai puternică decît un sentiment”.unnamed (3)

Mi-am petrecut noaptea la o prietenă, am stat la alta câteva luni, până mi-am permis închirierea unei locuințe fără mari prețenii, am păstrat copilul după ce o alta mi-a spus ,,Nu renunța la el! Dacă nu te vei descurca, eu am să ți-l înfiez” și în ianuarie 2013 l-am adus pe lume pe Harris, îngerul vieții mele (acum are 4 ani). Am divorțat, am luat custodia totală a copilului și m-am reinventat în fiecare dimineața cu credință și speranță.  Nu mi-am plâns niciodată încercările, mi le-am ridicat în versuri. Am scris, am scris în fiecare seară, zi după zi, an după an …am scris poezie să mă salvez de nebunie și la 5 ani de la sosirea în America am publicat Har Risipit – Poemele destinului, unde fiul meu (HARRIS) era prezent printre litere HAR RISipit. Anul acesta am publicat Selfie Altruist, un tribut al împăcărilor cu propriile-mi decizii și gânduri, o radiografie a sufletului. Sunt Senior Claim auditor la o companie de public transportation din Chicago, îmi cresc copilul, scriu și merg înainte pentru că sunt mai puternică decât un sentiment…”

unnamed (1)În prezent Alina se bucură de liniște alături de copilul ei. Pe lângă jobul full time, este part time translator pentru Global Languages and Cultures și National Immigrant Justice Center. Pe lânga acestea, se dedică cauzelor filantropice cu adresabilitate copiilor si face lobby pentru UNICEF. Îmi spune că deocamdată toate drumurile îi sunt în America.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale unor femei, din punctul meu de vedere, deosebite. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Alina Cumpan

Despre viața în Australia, în pași de tango

Tango Flashmob Sydney              Până în martie 2012, când l-a întâlnit pe cel cu care s-a măritat, Mona nu s-a gândit vreodată să plece din România. Cu atât mai mult, așa de departe, în Emisfera sudică, la Antipozi, măritată la 35 de ani. După ceva vreme, și-a dat seama că la Sydney nu e vară continuă, așa cum credea, și că diferențele între două zile consecutive de vară sunt de la șlapi la budigăi de lână – 15 grade diferență de la o zi la alta.” Și-a cunoscut soțul printr-un prieten comun, tot australian. Mai departe, viața ca viața, îți vine săptămâna oarbă și aia e. În cazul meu, “they lived happily ever after” – a lucrat perfect, dar separat. Adică am trăit fericiți în final, dar nu împreună. După ce m-am mutat în Syndey am realizat că divorțul e sportul lor național, pe lângă surfing. La început mă uitam eu strâmb când cineva îmi spunea, colocvial, la un pahar de vin, că divorțează de a patra nevastă sau de al doilea bărbat. Dar, în final, la câțiva ani de la grabnicul meu măritiș, grabnicul divorț a lovit de printre negurile unei căsnicii în care stilurile de viață nu prea se pupau. Și uite așa am devenit prima divorțată în istoria familei mele, care de n-șpe mii de generații a considerat divorțul un fel de “ptiu drace”! Dar, știți ceva? Cu mintea de pe urmă aș face la fel. Nu am regretat nimic, în afară de dragostea mea pierdută, pentru o scurtă perioadă de tmp. Dar aia a trecut, și ca orice inimă frânta, a mea a găsit resurse de resuscitare repejor.” Cu adaptatul nu a fost simplu. Australia nu semăna cu nimic din ce a văzut pe unde mai fusese plecată. După un an, a început să se simtă ca acasă, iar acum Mona spune că nu ar mai pleca de acolo.

Mona 1

Distanța și dorul de cei din România le atenuează cu ajutorul tehnologiei, dar recunoaște că sunt lucruri după care mai tânjește: „Culorile toamnei. Roșiile. Mirosul de tei. Zăpada. Oamenii dragi. Să vorbesc românește, la o cafea, cu prieteni care vorbesc românește. Altfel, tot ce îmi doresc e aici, cu mine.” Mona spune că și-a făcut un grup de prieteni, acordă o atenție mare sănătății. Casa ei e pătrunsă de briza oceanului și se simte ca într-o stațiune de vacanță. Totul se întâmplă în slow motion aici, timpul stă în loc, câteodată. Tot ce trebuie să fac este să învăț să încetinesc și eu.” 

Despre separarea de soț spune că au constatat că nu se potrivesc. Ea e o fire activă, artistică, el e mai relaxat, reactiv. Astfel și iubirea dintre ei s-a stins și au decis să divorțeze. Mona este de  formație Specialist în Relații Publice și, ca orice imigrant, a fost nevoită să reconstruiască totul de la zero și să se adapteze posibilităților. Acum e Business Development. A trecut prin experiențe și bune, și rele, dar nu s-a descurajat.

Gemtree Cellar Door Adelaide

Acum doi ani și jumătate a descoperit tangoul argentinian și a devenit stilul ei de viață. „Am început să mă implic activ în comunitate, ajutând promovarea aceste arte. Totul se măsoară acum în viața mea folosind tango ca reper: viitoare destinație de vacanță (sunt evenimente programate?), cine și cafele cu prieteni (Sorry, I’m dancing after 8pm, so eat fast!) și așa mai departe.Tangoul mi-a adus și îmi aduce multă fericire. Mi-a dăruit o nouă familie, prieteni buni și o pasiune ce am crezut că o pot avea doar pentru cărți. Nu îmi pot imagina viața fără muzica asta minunată, dansul care bucură simțurile și legăturile puternice care se stabilesc în urma unei dăruiri totale.” Am întrebat-o dacă rămâne în Australia, mi-a răspuns afirmativ. Eșecul unei căsnicii nu a determinat-o să uite de propria viață. A învățat să nu-și facă planuri mari, să se bucure de simple plăceri imediate: vacanță, tango, următoarea carte de citit…Nu regretă că a venit atât de departe după cel pe care l-a iubit. Mărturisește că insula aia mare a primit-o cu brațele deschise și, că deși și-a schimbat stilul de viață, nu și-a pierdut identitatea.

1920s Tango

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale unor femei, din punctul meu de vedere, deosebite. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto Arhiva personală Mona Ardeleanu

Despre o reinventare din dragoste

17160551_1794393504154718_202246825_n         Lizi locuiește în Istanbul, în partea asiatică. În urmă cu 14 ani, lucra în România, într-o firmă cu capital turc și visa să plece în Noua Zeelandă. Într-o zi, a trimis un mail greșit, iar destinatarul, ușor mirat, a intrat în discuție cu ea. S-au conversat o vreme, apoi s-au cunoscut. Au realizat că au o comunicare foarte bună. Noua Zeelandă a fost doar destinație pentru luna de miere, pentru că Lizi și-a urmat soțul în Turcia.

Povestește că a avut de trecut peste câteva bariere, dar nu i-a fost greu. La început, s-a pomenit dintr-odată singură în mijlocul unei familii numeroase, fără să știe limba turcă și comunica prin engleză, mimică și semne. „Obiceiuri multe și diferite, nu toate neapărat pe placul meu, dar caracterul meu hotărât m-a  ajutat: am trasat de la început o linie concisă a modului de viață împreună. Religia n-a fost un impediment: suntem atât de amestecați în familia asta, de la atei la alte religii, și am învățat să ne păstrăm un respect reciproc. Astfel, în familia mea se sărbătorește Crăciunul, vine Moșul, dar se sărbătoresc și bairamele mari.  Foarte curând am înțeles că mentalitatea actuală, deși suferă constant modificări, e că femeia nu prea are ce căuta în business, la muncă. Ea trebuie să se ocupe de soț, copii, casă, și, dacă-i mai rămâne timp și în funcție de situația materială, și de ea. Pentru o persoană activă ca mine, asta n-a fost chiar o bucurie, așa că am reușit să mă reinventez, în scurt timp. Și sunt tare fericită cu ceea ce am făcut până acum.”

17160338_1794393144154754_835878375_nLizi spune că mutatul pe continentul asiatic a fost un moment cheie în viață, pentru că s-a reinventat și și-a descoperit o pasiune neștiută. „După ani buni de banking, am făcut o întoarcere de 180 de grade și m-am regăsit în frumos, în pietre semiprețioase și metale. În încercările mele de a le da mereu alt înțeles, altă formă. Mărgelele au fost cele care mi-au înlesnit calea spre oameni, cu care n-aș fi putut interacționa, în mod normal. Păstrez prietenii de 10 ani datorită acestui hobby.”, spune ea. Lizi a învățat singură să realizeze bijterii handmade, foarte reușite. Și-a dezvoltat o clientelă fidelă, iar lucrările ei sunt originale și frumoase. „În prezent, pe lângă faptul că sunt sau încerc să fiu „olimpic mother” pentru cei doi flăcăi ai mei, care sunt întotători (unul cu licență, celălalt în devenire), încerc să nu ratez nimic din ce-mi oferă viața. Trăiesc cu intensitate tot ce vine, și-mi iau putere și liniște din hobby-ul la care sper să nu renunț niciodată: mărgelit. Zilele în care mă plimb prin Istanbulul vechi după materiale sunt unele dintre cele mai speciale.”16763764_1786104328316969_253284604_o

Uitându-se în urmă, Lizi crede că nebunia tinereții i-a dat curajul să pornească într-o astfel de aventură, care se putea sfârși prost, într-o țară cu obiceiuri greu de înțeles și de acceptat pentru noi. A avut momente când s-a gândit să se întoarcă în țară, dar nu s-a îndurat să lase ce a construit în anii aceștia. Călătorește des în România și spune că s-a obșnuit să trăiască între două lumi și să ia ce e mai bun din amândouă. Mai spune că a avut noroc de un soț cu mintea deschisă și cu multă răbdare. Și acum comunică la fel de des ca la început, în perioada de după mailul dat din greșeală și care i-a adus împreună.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale unor femei, din punctul meu de vedere, deosebite. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Lizi Constantinescu