Despre povestea unui gangster cu suflet de poet

16     Este cunoscut pentru farsele pe care le făcea oamenilor pe stradă, la emisiunea „Savarina de weekend”. S-a născut într-un ghetou, cum spune el, în Iași, a trecut prin poezie, iar din cauza sărăciei a plecat în Germania, unde s-a transformat într-un soi de gangster, pentru a putea supraviețui. Toate acestea l-au maturizat și l-au făcut bărbat, spune Ciprian, alias Don Machiavelli, cum e cunoscut în lumea televiziunii. Eu adaug că e chiar un sensibil, pentru că am avut ocazia să-l cunosc și personal. Dar să-l lăsăm pe el să-și spună incredibila poveste.

4„Sunt un copil zămislit într-un ghetou de la periferia Iașiului. Podu Iloaiei este numele și zona Nu intra! e renumele. Viața în ghetou are farmecul ei. Eram atât de săraci, că nu ne lipsea nimic. Nu ne jucam pe smartphone și nu ne declaram iubiri în spatele cuvintelor electronice. Jocurile copilăriei erau mano a mano, face to face și se întâmplau pe scena noastră, strada. La școală, venea o dată pe lună medicul și ne turna gaz lampant în cap ca să ne scape de păduchi. De obicei, primul ‘’sfințit’’ era victima clasei și i se striga în cor: ,,păduchiosu! păduchiosu!’’. Am fost binecuvântat cu purici, păduchi, râie, pojar, hepatită virală și n-am mai murit. Prin clasa a 3-a ambientul devenea toxic și lucrurile începeau să pută în educația mea. Părinții mei se gândeau să mă trimită la școli mai înalte, căci mă educam din manualul de ghetou, cu legile sale: 1.  Să nu spui niciodată adevărul, 2. Doar fraierii nu fac sex, 3. Toate femeile sunt curve, 4. Dacă vrei ceva, ceri, dacă nu ți se dă, iei cu forța, 5. Când se lasă cu iureș, trebuie să dai primul cu pumnu, căci cine dă primul dă de două ori, 6. Să nu te îndrăgostești niciodată. 7. Dacă nu ai gașca ta, ești mâncat. 8. Fură, bea, fumează și nu munci, dacă vrei să fii în rând cu băieții, 9. Respectă-ți doar familia și tovarășii, restul sunt inamici. 10. Întotdeauna e sacrificat mielul, nu crocodilul. Ghetoul devenea treptat o rezervație naturală de crocodili umani.  Pune un om fericit între nefericiții ghetoului…îl vor mânca cu tot cu pene, căci aici se acceptă doar naufragiul comun…Nu poți fi căluț de mare când înoți printre rechini. Devii unul dintre ei. Și dacă nu ești de aici, stai deoparte sau vei fi mâncat.” Părinții au făcut tot posibilul să-l scoată din acel mediu și l-au trimis la Colegiul Negruzzi din Iași, „loc al elitelor și al copiilor de baștani de centru. Am fost un elev mediocru, dar cu sclipiri”, cum spune el. 17

După terminarea liceului, îmi bătea vântul prin buzunare. Poeziile pe care le scriam nu aveau proteine sau carbohidrați, hainele de pe mine erau uniforma școlii și ce mai schimbam între noi. Mă uitam la golanii din ghetou, toți aveau deja mașini, adidași de firmă, aur și micul harem de păsări care roiau în jurul lor ca gâzele la bec. Ei aveau mierea, eu nici măcar oțetul. Aveai mașină și bani, erai Brad Pitt. Iubirea era ilegală. Desfrâul și opulența erau gradele care îți desemnau superioritatea față de ceilalți lupi din haită. Așa că am urmat și eu calea lor, adică Germănica, un El Dorado al acelor vremi. M-am văzut prins în vâltoarea valului de tâlhari români, hoți, pești și prostituate și puținii dornici de muncă. Nu era nimeni cu bursă Socrates pe acolo. Am ajuns cu chiu cu vai în Hamburg, unde am intrat în alimentară, mi-am luat salam feliat (rara avis pentru ce văzusem până atunci). La ieșire m-am luat la bătaie cu niște țigani din Slatina din vina mea, că cică românii nu cumpără niciodată mâncare și le stric reputația. Era o adevărată nebunie. Mi-am găsit de muncă foarte greu, fiindcă  m-au salvat ochii albaștri și aspectul angelic din acea perioadă. Lucram în construcții, 12 ore pe zi. Demolam hale industriale și căram tone de moluz cu roaba. Treabă de artist de ghetou.” De aici, începe o perioadă foarte dură, Ciprian intră într-o lume promiscuă. „Locuiam cu toate speciile junglei: drogați, paranoici, hoți, tâlhari și, cei mai răi, violatorii. Chiar într-o seară, venind distrus în fizic de la muncă, urcam scările. ,,Colegii’’ de apartament cărau într-o pătură ceva ce părea a fi un trup de om. I-am întrebat ce au acolo și mi-au spus că e o drogată din Danemarca, se culcaseră cu ea, ea s-a trezit și au lovit-o ca să nu-i dea în primire. M-au invitat să fac și eu sex cu ea, cât încă mai e caldă. Ne-am bătut că chiorii în scara blocului, am reușit să o iau pe daneză cu pătură cu tot, am pus-o pe o bancă în parc, am chemat Urgențele. Săraca se trezise de la scandalul nostru. M-a privit și m-a intrebat cine sunt. I-am spus că-s Don Machiavelli din România. Când a auzit România, m-a scuipat pe obraz. Cu spermă și cu sânge. Nu am să uit prea curând. M-am retras privind cum vine ambulanța. O ridicară. Și-am plecat și din viața ei, și din viața lor și din viața de Germania. M-am întors, trist și singur, acasă, la mine în ghetou. Dar mult mai curat și mai bărbat.”

23Ce înseamnă dragostea pentru cineva care a trecut prin zonele urâte ale vieții? , l-am întrebat eu. „Dragostea este 1+1=1”, mi-a răspuns hotărât Ciprian. Revenit acasă, s-a angajat ca șofer la postul de televiziune Antena 1 Iași. Într-o zi, pentru că o reporteră s-a îmbolnăvit de gripă și trebuia luat un interviu, a pus el mâna pe microfon și astfel a devenit jurnalist. „Apoi, ușor ușor, am așteptat să-mi vină rândul. În televiziune așa se face. Se stă la coadă până moare un reporter. Și am creat Savarina”, povestește Ciprian cu ironie. Devenit Don Machiavelli, odată cu emisiunea care l-a consacrat.

După sute de ediții care au făcut deliciul publicului și pot fi vizionate pe youtube, Don Machiavelli s-a retras din lumea presei și lucrează în cadrul primăriei locale. Acum scrie la o carte despre viața văzută de un gangster prin ochii unui poet sau invers. „Scriu un roman picaresc, ficțional, repet, ficțional, ca să nu mă ancheteze Interpolul degeaba. Nu am așteptări. Vreau doar să am mulțumirea că nu am fost o umbră pasageră pe Pământ și ce las lumii e bogăția mea. Cum spunea și Don Machiavelli, ,,trupul e trecător, faptele sunt eterne.’’ ”, a mai precizat în stilul propriu Ciprian.

25Viața ne trece prin încercări, important este să ne călească și să nu ne abată de la principiile umane, cam despre aste e vorba și în povestea lui, pe care ne-a împărtășit-o cu naturalețe. Ce nu a spus el aici, dar am reținut eu din ce mi-a povestit mai demult cu duioșie este cum mama lui se trezea dimineața, înainte de 5, ca să-i încălzească șosetele pe calorifer, să meargă la școală.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Ciprian Moraru

Despre ultimii unicorni

legs-1031653_960_720     Stăteam de vorbă cu un prieten psiholog, care mi-a povestit despre faptul că avea multe cliente, femei care arată bine, cu joburi bune, spirituale, dar nu reușeau să lege relații pe termen lung. Au ales singurătatea, pentru a fugi de complicațiile deja previzibile și de dezamăgirile gustate. Știu că în ultima vreme s-au scris o mulțime de articole, motivaționale sau nu, despre femeile singure. Și despre bărbații singuri, dar ponderea textelor pe acest subiect e mai mică. Fie că bărbații percep altfel termenul de singurătate, fie că nu recunosc de fapt că sunt singuri. Amicul psiholog mi-a spus că nu există o cauză comună a acestor situații, fiecare caz are trecutul cu traumele sale. Practic, după o vârstă, suntem purtători de balasturi și nu știm cum să scăpăm de ele. În loc să le aruncăm, le ascundem. Ce se întâmplă cu femeile, ce se întâmplă cu bărbații? În vremurile de azi e liber la sex, adică accesul la sex costă puțin spre deloc. Oamenii citesc cărți tot mai puțin, educația e și ea spre deloc, relațiile se leagă ocazional și din nevoi. Există un soi de blazare generală. Oamenii fug de sentimente, pentru că fug de fapt de eventualele eșecuri ale căror răni le poartă. Cei care au fost pe la speed dating-uri mi-au spus că acolo se vede disperarea femeilor cel mai bine. Că un procent mare dintre ele sunt apte pentru a avea o relație serioasă. Dar nu se trece mai mult de una-două întâlniri. Comunicarea nu se poate înfiripa, iar fără acest lucru nu se poate construi mai departe. Prin comunicare se înțeleg discuțiile de suflet, acelea care compensează lipsa apropierii fizice sau o însoțesc.

Este adevărat că după o vârstă, deși avem joburi bune și experiență de viață, suntem asaltați de problemele celor din jurul nostru, de care suntem responsabili. Lumea nu mai are timp de romantism, cu o singură privire poți avea pe cineva într-o seară în pat. Și nici asta nu mai poate fi o laudă, căci actul seducției nu mai intră în calcul, se ard etape la greu. Și ce fac cei care mai vor o discuție de la suflet la suflet, mai vor să vadă în realitate un răsărit sau un apus de soare, o aurola boreală ca și când ar cădea cerul pe ei? Ce fac cei care și-au adaptat obiceiurile la tehnologia actuală, dar mental nu se regăsesc, deși nu vor să recunoască? O folosesc ca pe o fereastră de evadare, o fantă de aerisire, un loc de spovedanie ca o terapie, dar unde de fapt nimănui nu-i pasă cu adevărat. O imitație a vieții care a fost cândva, încadrată de filtrele instagram și emoticoanele virtuale. Sintetizează stări, comprimă sentimente în forme grafice cât mai succinte și ușor de manevrat. Aleargă în galop să țină pasul cu ultimele aplicații. Ultimii unicorni, beton la teorie și praf la practică. Între ei se recunosc tot mai greu, pentru că poartă veștminte cu care pot supraviețui, sunt deja speriați și se retrag la prima floare trântită pe asfalt. În rest umblă așa, camuflați, și visează. Ei știu ceea ce alții nu știu: că mai rea decât pustietatea casei e pustietatea sufletului. Singur sau nu.

Foto pixabay.com

Despre o lecție de parenting de la un tată singur

17950117_1671102182916655_1117974768_o   Am ținut mult să aduc aici și poveștile unor bărbați. Nu vizez senzaționalul, ci tocmai realitatea, în care să ne regăsim mulți, dar și lecțiile de viață pe care le putem lua de la cei care au reușit să treacă peste obstacole, mentalități. De multe ori acestea vin de la oameni care sunt printre noi, la fel ca noi, de care nu știam, pentru că și-au trăit poveștile cu demnitate și fără să-și piardă speranța.

             Astăzi e rândul unui domn care își crește singur fata, de când el avea doar 22 de ani. De opt ani, trăiește în Marea Britanie, iar fata e o domnișoară în toată firea. A ajuns pe târâm britanic din dorința de a avea o familie. Nu a fost ușor să-și înscrie fetița la școală și nici să învingă barierele. A avut de mai mai multe ori de gând să se întoarcă acasă, unde avusese un serviciu, prieteni, confort social. Dar fetei îi plăcea așa de mult mediul englez, încât și-a spus că merită să meargă mai departe. Cu multă răbdare, după mai multe refuzuri de angajare, și-a dat seama că nu mergea pe calea potrivită și a luat totul cu pași mărunți. Cristian spune că cel mai greu a fost să învingă bariera culturală. „Aveam principii românești, trăiam acea viață cu spirit latin și a fost greu să mă adaptez aici”. Însă cum a ajuns Cristian în ipostaza de tată singur? „Sunt tatăl unei domnișoare, sunt fericit și cred că acesta e cel mai frumos proiect din viața mea, care mă face să mă simt împlinit”. Când l-am întrebat dacă a luat o decizie care i-a schimbat parcursul vieții, mi-a răspuns că a fost aceea de a-și asuma responsabilitatea creșterii unui copil, singur, când avea doar 22 ani. „Acum pot vorbi ușor de toate acestea. Dar îmi aduc aminte când aveam 22 de ani, un adolescent, am rămas cu un copil, pentru că viața a fost așa cum a fost și nu știam ce să fac atunci. Am stat nopți întregi întins pe jos în garsoniera mea, împreună cu un copil de 7 luni citind cărți, încercând să aflu mai multe despre ce trebuie să faci ca să fii un bun părinte. Părinții mei proveneau dintr-un mediu diferit, cu principii diferite. Pentru ei, acum 20 de ani în urmă, era un fel de rușine pentru că singurul lor băiat, eu, am ales să-mi cresc singur fata. Nu a fost ușor, pentru că a trebuit să mă educ și eu ca să pot acorda o educație adecvată unei domnișoare. Îmi amintesc cum, la început, îi luam haine pentru băieți și momentele în care, ieșind în parc la plimbare, am fost acostat la un moment dat de doamnele care ieșeau și ele și care m-au întrebat de ce doar eu, de ce de fiecare dată doar eu? Așa am început să am femei prietene și să învăț lucruri utile pentru creșterea Denisei. Cu siguranță astăzi aș face lucrurile mai bine.” 17919085_1671102202916653_228414234_n

Cristian mărturisește că și-a crescut singur fata, dar întotdeauna și-ar fi dorit să-și găsească acea jumătate căreia să-i ofere ce e mai bun și mai frumos și care să completeze ceea ce le lipsea. Recunoaște că în tot acest parcurs al creșterii copilului, stând mult printre femei care i-au dat sfaturi de parenting, ușor-ușor a devenit, așa cum îi place lui să glumească, „un bărbat defect”. Pentru că sunt lucruri care l-au marcat și momente în care și-ar fi dorit să fie altfel. „Să-ți dau un exemplu: eram la grădiniță și Denisa începuse  primul an, era fericită, între copii. A venit ziua de 8 martie și nu am să pot uita niciodată momentul în care, la serbare fiind singurul bărbat într-un grup mare de femei, fiecare copil trebuia să ia o floare și să o ofere mamei în dar. În acel moment Denisa a luat acea floare și nu știa cui ar trebui să o ofere. A fost un moment dificil și probabil unul din momentele pe care le păstrez în suflet și le-am închis acolo, doar pentru mine. Mai târziu am înțeles că așa e viața. Nu spun că nu am avut relații, dar se pare că nu a fost să fie sau poate nu am fost destul de bun în relațiile pe care le-am avut.” Cristian nu dorește să vorbească despre cum a ajuns să crească singur o fată și preferă să lase totul în trecut.

17948250_1671124046247802_2099723636_oÎn prezent, Cristian conduce proiectul „My Romania Community”– Centru Comunitar de informare pentru români, care derulează activități și acțiuni menite să îndrume românii aflați la începutul emigrării în Marea Britanie: de la integrarea în sistemul educațional britanic până la sfaturi pentru înființarea unei firme. Se organizează cursuri și seminarii, dar și întâlniri cu reprezentanți guvernamentali. „Tot ce se face astăzi e rodul muncii tuturor celor din echipă. Eu pot avea multe idei, dar fără o echipă frumoasă niciuna nu se poate materializa. Asociația a prins viață acum doi ani, când am încercat să lucrez cu cineva pe o idee pur originală, nu a fost să fie. Apoi, cu primii bani, am înregistrat activitatea asta. Avem un centru de informare, o școală românească de sâmbătă, unde deja avem 28 de copii înscriși, și încercăm să demarăm ușor-ușor un proiect de televiziune online.” Cum reușește Cristian să coopteze atâta energie? Spune că e un om deschis și că tot ce face e din suflet, drept, dar și tăios atunci când e nevoie. Desigur că și fata lui face parte din această echipă.

17965663_1671125379581002_1876087235_nCristian a luat acum 20 de ani decizia de a-și crește singur copilul. O decizie care i-a schimbat viața, dar pe care nu o regretă nicio clipă. „Dacă o mamă se simte împlinită că are un copil, eu mă simt un bărbat fericit, pentru că, cu bune, cu rele, atât am reușit să ofer. Unui copil trebuie să-i oferi responsabilitate și să-l înveți că nu i se cuvine totul doar pentru că există. Au fost două povești mari de iubire, cea cu mama copilului, apoi mi-am iubit copilul toată viața. A fost și dragoste, mi-am dorit, dar nu e nimeni vinovat. Poate pentru că eu, crescând un copil de foarte tânăr, nu am avut timp să aleg ce e bun pentru mine, ce îmi trebuie mie. Nu sunt oameni buni și răi, doar alegem nepotrivire. Nu-mi doresc bogăție și acest lucru l-am învățat cel mai bine în această țară. Mai e puțin și misiunea de părinte va fi ușor-ușor mai mult misiunea de prieten și susținător, pentru că trebuie să lăsăm copiii să prindă aripi și să zboare. Am învățat că nu e nevoie să avem mult ca să fim fericiți.”

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Cristian Stîncanu

Despre garduri și perfecțiune

fence-615394_960_720     Priveam azi o floare interesantă, aflată după un gard. Nu exista vreo portiță prin care să ajung la ea și să o privesc de aproape, să simt ce miros are. M-a lovit o parabolă din senin. Cam tot ce e îngrădit ni se pare interesant și prețios. Aproape perfect. Ce facem, când reușim să trecem dincolo de împrejmuire? Unora ni se va părea că nu mai e așa de interesant ceea ce admiram de la distanță. Altora li se va părea greu de întreținut, prea mult efort și investiție. Cei care vor să-și însușească obiectul adorației drept proprietate vor constata că acesta își va pierde strălucirea. În tot acest timp, iarba e călcată fără menajamente, arealul este viciat și ecosistemul dat peste cap.

Ce facem cu gardurile? Le menținem, pentru păstrarea interesului și misterului, sau le deschidem, pentru a fi cunoscuți mai bine, cu riscul de a părea neinteresanți după ce am lăsat garda jos? Cred că problema oricărei împrejmuiri este din start greșit percepută. Un gard nu este neapărat o barieră, ci un nivel la care sunt provocate abilitățile de a trece dincolo de ea. Cu alte cuvinte, trec cei curajoși și răbdători, care, de obicei, rămân multă vreme, dacă nu pentru totdeauna.

Cât despre perfecțiunea folosită ca scut protector, aceasta nu există. Oamenii nu sunt perfecți și ar fi plictisitor să fie așa. Perfecțiunea este dubioasă (nu în sens peiorativ) și ascunde un ghem încâlcit în loc de inimă. Perfect este doar un program de calculator, dar și acela dă erori, pentru că, ce să vezi?, e creat de omul imperfect. Ne simțim atrași prin imperfecțiuni unii de alții, tocmai de acele fisuri care se cer reparate. În perfecțiune nu poți investi, dar îi poți pune în față o oglindă. Apoi nimic nu va mai fi ca înainte.

Cât despre gard, el poate să fie acolo mereu, ca un ultim refugiu în caz de pericol. Și, dacă te afli tu după gard, doar atunci când vei trece la rândul tău dincolo de el, vei ști că merită. Oamenii se întâlnesc mereu la propriile lor granițe, atrași de propriile imperfecțiuni.

Foto pixabay.com

Despre dragostea ce mișcă sori și stele

17841975_1691788604169027_467122896_n
Foto Anca Ciuciulin pentru revista Femeia

    Când am început proiectul cu poveștile adevărate ale unor femei, am spus că voi continua cu poveștile unor bărbați. Mi s-a spus că ei sunt mai sceptici și reținuți în a-și face publică o poveste personală, nu neapărat ce ține de o experiență amoroasă, ci una care le-a schimbat cumva viața. Însă eu m-am încăpățânat să dovedesc că bărbații au aceeași deschidere, doar că nu sunt obișnuiți să fie ascultați cu ce ar considera ei că au interesant de povestit. Iată că cineva sparge gheața și își deschide sufletul fără rețineri. Este un bărbat care a țesut împreună cu o femeie o frumoasă poveste de dragoste, foarte cunoscută și viralizată pe internet. Pentru că femeie este Simona Catrina, jurnalista și scriitoarea, care ne-a delectat în stilul inconfundabil cu texte savuroase despre relații și nu numai. Ea a decis să plece în alte sfere, el a rămas aici. A fost alături de ea până în ultima clipă. L-am abordat direct și nu a ezitat. Era ocupat cu strânsul hainelor ei și cu împachetatul amintirilor. Știam cum s-au cunoscut, de la însăși Simona, care a relatat fericită într-un articol întâlnirea lor. Am vrut să intru și eu puțin printre lucruri, amintiri, iar Doru m-a lăsat cu generozitate. „Să știi că relația noastră a debutat, totuși, destul de sceptic. Din partea ei mai mult. Trecuse prin câteva relații, toate ratate din varii motive și nu mai avea încredere că ar putea găsi, la un moment dat, pe cineva care chiar își dorește să rămână alături de ea până la capăt. Acum, din păcate, fac o altă paranteză, de astă dată tristă: am rămas lângă ea până la capăt. Un capăt care a venit mult prea devreme…Noi doi, eu și Simona, nu am avut secrete niciodată unul față de celălalt. Chiar nu! Ba chiar încă din seara următoare întâlnirii noastre din 25 noiembrie, stând vreo trei ore la o cafea în Gara de Nord, unde ajunseserăm de la Constanța, ea urmând să plece la un eveniment, iar eu urmând să plec spre Suceava, i-am spus totul despre mine. Absolut TOT. Chiar și cele mai ascunse secrete ale mele, secrete pe care ea nu ar fi avut cum să le afle altfel. Dar i-am zis de la început: mi-ar plăcea să rămân cu tine, însă, înainte ca tu să iei vreo decizie, consider că trebuie să știi totul despre mine.”, începe Doru să-mi povestească. Spune că a fost bine primit de toți cei din viața Simonei. 17842347_1691781184169769_1827844368_nL-am întrebat cum a fost autorul Simona după ce l-a întâlnit, doar se tot spune că „dragostea tâmpește” și nu mai e inspirație la scris. „Când a anunțat pe blogul ei despre relația noastră, cineva a comentat că se va schimba în scris, că nu va mai fi la fel. Toți ceilalți fani ai Simonei i-au sărit bietului comentator în cap, că, vezi Doamne, e egoist și alte astfel de epitete, că Simona are tot dreptul să  fie fericită… Da, aveau dreptate, dar și acel comentator a avut dreptate. Într-adevăr, Simona și-a schimbat un pic stilul după ce a devenit evident că noi doi avem o relație serioasă.” Ceea ce este și firesc, pentru că orice scriere este legată de o anumită stare. Ceea ce nu înseamnă că Simona nu a mai scris sau că nu mai avea amprenta proprie pe textele ei. Dar gusta fericirea pe care nu o mai aștepta. Ardea totul în timp scurt, fără să piardă nicio clipă, ca și cum a simțit ce urma să vină: „Când am aflat despre boala Simonei -și mă refer la cancer, pentru că Simona mai avea două boli cronice și periculoase, a tot scris și despre ele- am fost de-a dreptul devastați. Cu atât mai mult cu cât, înainte cu vreo două zile de a afla diagnosticul exact, cancer în stadiul 3, Simona tocmai rămăsese fără job. Probabil și concedierea aia a dărâmat-o. Practic, nu mai știam ce să facem. Avea deja două boli cronice, fiecare cu un regim alimentar diferit, ambele bătându-se cap în cap. Acum, apăruse și a treia, cu un al treilea regim alimentar… Am făcut, cu adevărat, echilibristică pe muchie de cuțit. Marele nostru noroc a fost că am dat de medici buni –să știi că încă mai avem medici extraordinari aici, în țară, din păcate, însă, sunt tot mai puțini.”

17814109_1691784614169426_1521814430_n
Foto Ancca Ciuciulin pentru revista Femeia

Și, de aici, a început o luptă, la care Doru a fost actant. L-am întrebat de unde a avut energie. Mi se pare cumplit să vezi etapele pe care e nevoită să le parcurgă ființa pe care o iubești, iar tu să nu ai altceva decât speranța. „Toată lumea știe că nu am abandonat-o nici măcar o clipă în lupta ei. Nu mă întreba de unde am avut energie, habar n-am ce să-ți zic. Pot să-ți spun doar că am iubit-o enorm de mult și încă o iubesc și acum, chiar dacă în clipele astea ea e în alte sfere. Nu am simțit nici măcar o clipă de oboseală, chiar dacă am luptat alături de ea ani de zile. Sigur că aveam momente când nu mai suportam s-o văd cum suferă. Sigur că aveam momente de disperare. Dar niciodată nu i-am arătat ei asta. Mergeam la birou –când încă îmi mai permiteam să plec de lângă ea câteva ore- și, la un moment, dat picam în genunchi și urlam. Îmi urlam neputința, durerea, revolta față de ce trebuia să îndure acest înger al meu, această ființă absolut nevinovată care a fost Simona. Doamne, era atât de bună și modestă! Ea nici măcar nu a fost conștientă vreodată cât geniu sălășluia în ea! Habar nu avea ce valoare imensă era ca scriitor și jurnalist!”. Și eu cred că era mai mult decât talentată și modestă. Pentru Simona, scriitura era un mod de viață, la fel cum e pentru unii mâncatul sau să se îmbrace într-un anumit fel.

17842279_1691784050836149_974807292_n
Foto Anca Ciuciulin

Am fost curioasă să aflu cum interpretează Doru ultimul vers din „Divina Comedie”: „Dragostea mișcă sori și stele”: „“142. Înaltul vis se rupse-aici deodată;/ci-mi și porni și-al meu și dor și velle,/asemeni roții ce-i egal mișcată/145. Iubirea care mișcă sori și stele.”Nu te speria, nu sunt chiar atât de erudit încât să reproduc din memorie ultimele două terțete din cântul 33 al Paradisului lui Dante. Pur și simplu Simona are pe raft Divina comedie în traducerea lui Coșbuc, de acolo le-am citat. Povestea noastră a durat foarte puțin. Doar 5 ani, 3 luni și 25 de zile, de la 25 noiembrie 2011 până la 22 martie 2017 când, la ora 07.30, deci dimineață devreme, m-au trezit din somn cele cinci respirații agonice cauzate de infarctul care i-a curmat viața Simonei. În tot acest timp nu cred că adun 5 zile în total când am fost departe de ea. Îmi amintesc, de fapt, că o singură dată am fost plecat în interes de serviciu pe undeva prin zona Oradei, timp de vreo 4 zile și încă o dată am fost plecat la Timișoara, timp de nici 24 de ore, fără ea. În rest, fiecare clipă am petrecut-o împreună, exceptând, desigur, cele câteva ore pe care le petreceam zilnic la birou –niciodată, însă, mai mult de 4-5 ore, pentru că aveam un job care îmi permitea să lucrez și de acasă. Niciodată nu ne plictiseam împreună. Niciodată! Chiar și când tăceam amândoi, tăcerile noastre vorbeau. Nu ne-am certat niciodată în tot acest timp. În ultimii doi ani, când Simonei îi era din ce în ce mai greu până și să iasă din casă, mă ocupam eu de absolut tot ce presupunea gospodărirea. Începând cu mersul la cumpărături. Te rog să mă crezi că niciodată nu am întors măcar capul pe stradă după vreo altă femeie, chiar dacă eram singur. Nici acum nu fac asta. Pur și simplu Simona a fost totul pentru mine. TOTUL! Simona mi-a fost simultan și permanent prietenă, iubită, soție, amantă și copil. Cred că asta înseamnă să fii persoana ideală pentru cineva. Poate că ea ar fi plecat mai demult dintre noi. Nu știu și nici nu voi ști vreodată asta. Știu însă că a stat aici, deși s-a chinuit foarte mult, doar din iubire. Iubirea față de mine, față de Dara, mama ei… Pur și simplu nu suporta ideea că vom suferi foarte mult când va pleca. Sorii și stelele au fost atât de profund mișcate, încât au mai lăsat-o printre noi și pentru noi, poate împotriva voinței lor. Acum, revenind la iubirea care mișcă sori și stele… am să divaghez un pic. Eu nu cred că noi doi am fost unici. Chiar nu cred așa ceva. Sigur că între noi a fost o iubire foarte intensă, sigur că eu unul am primit absolut tot ce mi-am dorit vreodată din această dragoste, chiar dacă a durat foarte puțin, dar, hei! Uită-te pe stradă. Uită-te în jurul tău. Uită-te la persoanele vârstnice care se plimbă ținându-se de mână (apropos, așa sunt și părinții mei, când ies împreună fie și după pâine merg braț la braț sau ținându-se de mână. După zeci de ani de căsnicie, în care au crescut patru copii! Și ai mei au 69 de ani, mama, respectiv 72 de ani, tata!). Iubirea care mișcă sori și stele e pretutindeni în jurul nostru, trebuie doar să știm unde să o vedem.”

17837820_1691781487503072_2123182561_o
Foto Anca Ciuciulin pentru revista Femeia

Am rugat un bărbat să spună o poveste despre el. Doru a fost de acord, iar povestea lui e Simona. „La mine e pustiu acum. Și nu doar la mine. Îi văd lucrurile, hăinuțele, laptopul pe care crea bijuteriile ei literare… Și plâng. Să știi, însă, că nu mă lasă să plâng prea mult. Aproape imediat îmi trimite un gând, o amintire frumoasă cu ea și mă liniștesc.
Acum câteva zile m-a întrebat cineva dacă sunt ok. Se temea pentru mine. I-am răspuns: dacă aștepți răspunsul ăla care începe cu D (adică Da, sunt ok), întreabă-mă peste un veac.” Doru dorește să adune textele Simonei într-un volum și să scrie despre cum a fost ea, pentru că el e cel care a cunoscut-o pe culmile fericirii și ale disperării. „Ca să-ți spun sincer, scepticismul meu, proverbial printre cei care mă cunosc, începe să se clatine. Da, acum cred în semne prevestitoare pentru că Simona și-a prevestit trecerea. Vorbesc foarte serios! Cu trei zile înainte de nenorocire, Simona m-a rugat să-i promit că-i voi îndeplini două dorințe. Chiar așa a început: “Dacă se va întâmpla ceva cu mine, te rog să-mi promiți că:…” și a enunțat cele două dorințe. Apoi, în fiecare din ultimele trei seri, vorbea cu Clyde, cățelul: “Ce-i, puiul mamii, și tu presimți, ca mine, că se va întâmpla ceva rău?” Nu fabulez, exact așa s-a întâmplat.”

Simona a fost un scriitor aparte, articolele ei sunt predate de ani la o facultate de jurnalism de către Andrei Păunescu. Doru o vizitează zilnic „la noua locuință”, cum spune el, din cimitirul Bellu, chiar pe linia ce marchează limita dintre zona scriitorilor și cea a artiștilor. Doru a avut curaj să-și spună povestea, chiar dacă rana din suflet încă sângerează. Ce închizi în tine, acolo va rămâne, iar el știe că Simona mai are multe de spus. No matter the distance, there are connections!

17857171_1691791844168703_333025499_n
Prima fotografie făcută de Doru Roman, când s-au întâlnit (26 noiembrie, 2011), pe care Simona a repostat-o pe coverul profilului de Facebook cu câteva zile înainte de plecarea ei definitvă

Despre mitul iubirii „care-ți ia mințile”

psychology-240728_960_720      Toată lumea mă întreabă dacă scrierile mele din cărți sunt din realitate și dacă personajele există. Spun de fiecare dată același lucru: totul e real și e din viața noastră de zi cu zi. Relațiile dintre oameni sunt o sursă inepuizabilă de inspirație. Acum, vă dați seama că întrebările cu pricina vizează cărțile despre amanți :). Despre povestirile din volumul „Până când mă voi vindeca de tine” am spus din start că sunt adevărate.

Oamenii sunt atrași de relații complicate, dar iau decizii greu, atunci când sunt nevoiți să facă acest lucru. Atracția pentru situațiile oarecum secrete, pe furiș, vine din dorința de revalidare și de redeschidere a „cutiei cu fluturi”. Ne place să mâncăm ciocolată, pentru senzațiile pe care ni le oferă. De câte ori vrem să trăim acele senzații, consumăm ciocolată, cu gândul vinovăției că îngrașă, dar cu consolarea că un pic, acolo, nu se pune.  La fel e și în asemenea relații, când eviți să faci alegerile, pentru că „gustul ciocolatei” s-ar estompa. Este doar o setare. Cineva a comentat la un articol mai vechi de-al meu că, atunci când ești pus în situația să alegi, deci să și renunți la ceva, o faci în deplină cunoștință de cauză. Gravitatea constă tocmai în faptul că provoci suferință cuiva care nu e vinovat de alegerile tale. De aceea, cu cât se amână luarea deciziei, cu atât e mai greu de făcut alegerea. De aici, complicațiile. Mai spunea persoana care a făcut comentariul că i se pare că se bagatelizează prea mult chestia cu „iubirea îți ia mințile” , că pentru fiecare alegere a noastră avem responsabilități. Și sunt de acord cu acest lucru. Dar problema este câți dintre noi gândim cu responsabilitate când ne băgăm într-o relație? Cât de mult o definim de la început și cât suntem de deschiși să dăm explicații atunci când e cazul? Nu cumva mulți preferăm pur și simplu să mințim sau să dispărem din peisaj și fugim practic de noi înșine? Pentru că în orice poveste am fost noi. Fugind, ștergi istoria, te renegi pe tine, acolo unde ai fost prezent. Da, iubirea este o reacție chimică la temperaturi înalte, așa cum am scris și în „Până când mă voi vindeca de tine”. Dar are un sistem de alarmă mereu treaz. Același care îți aduce aminte că trebuie să mergi la serviciu, să-ți achiți facturile și să mănânci. Am spus și eu că „iubirea care-ți ia mințile” este în ziua de azi, când suntem atât de multitasking, doar o scuză perimată. La vremuri noi, poate ar trebui să găsim scuze noi măcar, acolo unde curajul de a te vedea în oglinda realității lipsește. Iubirea nu ia mințile, la fel cum nu-ți ia sufletul, văzul sau auzul. Și nici nu învinge tot de una singură. Chiar mi-a atras atenția observația unui psiholog, Mihail Labkovskiy, citat într-un articol: „Măsurăm iubirea după nivelul de suferință. Însă iubirea este despre cât eşti de fericit.” Cred că despre asta e vorba când ezităm în alegeri, ne e teamă de suferință și de pierderea fericirii. Însă de multe ori le avem pe amândouă.

Foto pixabay.com

Despre „misterul” iubirilor autorului și câteva învățăminte despre viață

17742401_10206867554445669_98465454_n     Nu am fost decisă dacă să scriu acest text aici sau pe blogul de autor. Dar mi-am dat seama că mai potrivit este locul acesta, pentru că și autorii sunt oameni și se conectează prin povești. Primesc întrebări, publice sau private, despre „misterul” poveștii mele personale. Nu știu dacă mai există imaginea artiștilor care nu ies din casă cu săptămânile, nu se spală, nu dorm, atunci când creează. Autorii zilelor noastre sunt oameni dintre oameni. Iubesc și dăruiesc, dar îi mai și trimit în pizda mă-sii pe furnizorii de dezamăgiri. Suferă din dragoste, procedează ca atare, se umilesc, uneori, mai fac și compromisuri, v-am spus doar că sunt tot oameni. Doar că toate aceste lucruri sunt hrană pentru a arde pe dinăuntru și putere pentru a merge mai departe. Creația se arde pe dinăuntru și se topește, se filtrează și ia forme, poate aici e „misterul” văzut de ceilalți, în reacțiile neconforme, ca să nu spun nebunești. (Așa-i că v-am dat gata cu asta?). Supărarea, suferința, dragostea se transformă și se transferă. Autorul iubește, dar este un om liber. Poate că „misterul” stă și în libertate. Deoarece creația are nevoie de libertate și de spațiu. În sensul detașării de dependențe, care mănâncă timp și energie (cu excepția scrisului, desigur, și a tutunului aferent). Astfel, autorul devine o ființă ciudată, care se izolează emoțional, dar tânjește după iubire. De aici, chestia cu „artistul neînțeles”. Își găsește un autor o persoană care să-l înțeleagă? Cu siguranță, iar acea persoană este cea care mai întâi reușește să-i cunoască mintea. Apoi sigur a intrat și la inimă. Asta, dacă nu s-a speriat de ce a văzut în mintea autorului. Glumesc și bravez. Dar chestia cu mintea și inima sunt reale. Trebuie să cunoști cum gândește autorul iubirea, ca să-i dibuiești inima în momentele de slăbiciune. Iar el, autorul, se va ține bățos. Dacă merită, se simte, nu se știe. Nu e o teoremă. Ce a putut consemna autorul/observator/povestitor, din apartamentul de bloc pe post de turn de fildeș, sunt următoarele:

  1. Oamenii nu se opresc mereu la persoane care li se potrivesc, pentru a avea relații. În număr considerabil, pe oameni „îi ia valul”, înainte de a apuca să se cunoască. De unde, apoi, deziluzia.
  2. Relațiile între oameni funcționează bine până apare factorul concurențial, apoi partenerii devin rivali.
  3. Oamenii obișnuiesc să pășească abrupt unii în viața celorlalți, fără să-și exprime de la început adevăratele intenții. La fel, se sare peste etapa de cunoaștere.
  4. Abordarea actualei relații prin prisma celei/celor anterioare este o greșeală. Acest lucru duce la setări și la bariere de comunicare.
  5. Cauza ruperii unor relații este neînchiderea poveștilor din trecut. Oamenii trebuie să închidă cercuri, pentru a merge mai departe, fără să-i afecteze și pe alții cu trecutul lor.
  6. Se consumă mult timp pe testarea încrederii și a sincerității dintre parteneri, uzura e mare, iar oamenii nu se pot bucura cu adevărat de relații. Are legătură cu punctul 3.
  7. Obiceiul de a începe o relație doar pentru mărirea propriului ego este dăunător pentru ambii parteneri, nu doar pentru „victimă”. Pentru acest lucru, există site-uri de profil.
  8. Unii oameni au tendința să-i trateze pe autori ca pe personajele din cărțile lor. Altă greșeală.

Probabil că au mai zis și alții lucrurile acestea, dar eu le spun în felul meu. Mai sunt și alte observații, acum mă opresc aici. Am fost întrebată dacă, după o vârstă, mai găsești oameni potriviți. Da, dacă se opresc unul la altul și nu trec unul pe lângă altul. Valabil pentru ambele sexe. (asta nu știu dacă a spus-o cineva) Ah, mai am de spus despre sentimente și gestionarea lor! Dar voi reveni.

Chiar vorbeam cu un amic scriitor, care mi-a confirmat în stilul propriu că „dragostea seacă inspirația”. Uneori e adevărat, alteori nu. Menirea autorului e să scrie și, pentru că ați citit povești reale ale unor femei, a venit și vremea bărbaților. În curând!

Foto Andreea Grigorescu