Despre „la bine și la rău” și o carte

separare     Întâmplător sau nu, cu câteva zile înainte de lansarea volumului „Divorțurile amanților” (al patrulea din seria „Amanții”), mi-a căzut sub ochi un articol despre istoria divorțurilor. Un act de neconceput cu secole în urmă. Rămâne ca un fel de precursor divorțul lui Henric al VIII-lea, din 1522, care a tăiat legăturile cu Biserica Catolică și și-a creat Biserica Anglicană, pentru a putea anula căsătoria cu Catherine de Aragon și ca să o ia de soție pe Anne Boleyn. Se pare că această decizie, care a zdruncinat cutumele de un mileniu, a dus la transformări în societatea engleză. Că Henric al VIII-lea a scăpat și de Anne e încă o poveste. (M-a impresionat când am văzut turnul în care a stat închisă până la execuție, și când i-am aflat de la prietenii din Londra care mă însoțeau povestea zbuciumată pe care a trăit-o). După o perioadă mai îngăduitoare în privința posibilității ruperii căsniciilor, Biserica Anglicană se declară împotriva divorțului, care putea fi recunoscut doar printr-un act dat de Parlament, unde împricinații erau nevoiți să-și facă viața publică în fața a sute de parlamentari. Abia în 1857, în Anglia s-a adoptat o lege a divorțului. Principalele motive recunoscute erau infidelitatea și impotența. Violența domestică, violul, problemele financiare, mai puțin. Se putea obține cu greu, sub patronajul bisericii, o separarea a soților, însă nevasta trebuia să-și păstreze castitatea și să asculte de soțul ei, altfel risca pierderea custodiei copiilor.

Am căutat câte ceva și despre istoria divorțului la români. Se pare că în prima jumătate a secolului XIX s-a înregistrat un număr mare de divorțuri în Moldova, iar Mitropolitul Veniamin Costachi atrăgea atenția: „înfiorătorul acest rău va să aducă pe norodul acestei țări la cea mai mare demoralizație si sleire” și cerea legi mai riguroase în privința despărțirilor. Biserica din nou avea un cuvânt de spus. Motivele de divorț luate în considerare erau  un eventual complot împotriva „stăpânirei sau a obșteștii siguranții” și adulterul. Care în cazul soției, aceasta era numită „preacurvă”, iar în cazul soțului era „cădere în dragoste”. Dacă divorțul era din vina femeii adultere, aceasta era închisă într-o mănăstire și i se confisca întreaga zestre. Dacă erau alte motive, ea nu avea voie să se recăsătorească decât după cinci ani. Dacă divorțul se făcea din cauza bărbatului, indiferent de motive, soția se putea recăsători după un an.

Legile civile au devenit cu timpul mai nuanțate și permisive în privința desfacerii căsătoriilor, însă divorțul, pe perioada comunistă, nu era agreat, iar concubinajul era amendat. Oamenii nu divorțau, din pricina oprobiului public, și continuau să trăiască sub același acoperiș măcinându-se reciproc până la moarte. Nici acum divorțul nu este un statut pe care societatea să-l felicite. Ce-i drept, există mai multe forme de reconciliere, acolo unde lucrurile se pot repara. Unde nu se poate face nimic, încep presiunile din partea familiei, izolarea de vechii prieteni, neajunsurile financiare. Am mai scris despre ce trebuie să trăiască o femeie și un bărbat divorțat, mai ales când există și copii la mijloc. Sigur, nu spune nimeni că divorțul să fie un stil de viață, dar actul căsătoriei ar trebui să fie mai responsabil. Ruptura este o consecință a alegerilor nepotrivite. Există situații în care soții se împacă, dar puține, și de multe ori doar ca un compromis pentru a-și crește copiii. Însă de fericirea adulților depinde și fericirea copiilor. Ruptura e grea, însă există viață și după divorț, și ar fi mai ușoară dacă, pe ici, pe colo, am mai umbla la mentalități. Doi oameni care nu se mai înțeleg pot fi mai constructivi dacă sunt liberi, decât în captivitate casnică. Desigur, și cu un sprijin din partea societății, ar putea păstra o bună comunicare, mai ales acolo unde sunt copii de crescut. Desigur, o mare problemă este cea a partajului, iar o amică avocată îmi povestea ce scandaluri sunt la procese din partea unor oameni „cu pretenții”, cum ar veni, care ajung să-și împartă și lingurile din casă. Tensiunea acumulată și spaima a ceea ce urmează să vină creează bariere puternice în comunicarea dintre parteneri. Frustrarea, orgoliile, egoismul, educația și probabil mai sunt și altele, toate duc la comiterea unor gesturi de multe ori penibile. Da, oamenilor li se întâmplă să se îndrăgostească atunci când sunt căsătoriți, să aibă aventuri, să dorească să evadeze. Stresul cotidian, rutina, evoluția inegală a partenerilor sunt cauze ale destrămării legăturilor. Rețete nu există pentru a avea o viață fără tulburări, fiecare decide pentru propria fericire. Unii se întorc la matcă, alții doresc o schimbare.

Ziceam de întâmplarea de a citi articolul de mai sus înainte de lansarea cărții mele, „Divorțurile amanților”, la Bookfest, la care vă invit să veniți sâmbătă, 27 mai, ora 15, în pavilionul C2, stand B25 Editura Herg Benet. Voi avea trei invitate interesante: avocata Eliza Ene-Corbeanu, Daniela Palade Teodorescu (Redactor șef la revista „Avantaje”) și Corina Gaftoi (Director Marketing la Adesgo). Vom avea discuții interesante, pentru că fiecare am auzit, trăit, gestionat o ruptură. Am pregătit niște lucruri simpatice, cum ar fi tricouri cu texte din cărțile mele, pe care le puteți lua separat sau cu cărțile. Cei care cumpără tot setul de cărți primesc un tricou cadou și o sticlă cu vin oferită de SmartDrinks.ro, care este alături de acest eveniment. Adesgo dăruiește primilor 30 de cumpărători ai cărților cadouri supriză. Veți putea primi autografe pe cărți, vom sta de vorbă și sper ca ploaia ce se anunță să nu fie un motiv să stați în casă. Vă mulțumesc de acum și vă aștept cu drag! E cea de-a șasea mea carte…

Foto pixabay.com

Despre terapia părului

18579202_10208148241818515_787846761_n     Întâlnesc tot mai multe cazuri ale unor oameni care au luat-o pe un drum, fără să știe dacă îl pot parcurge, apoi și-au dat seama că nu le place. Mai toți l-au schimbat, uneori în ciuda unor obstacole puse de cei din jur. De obicei, este vorba de admiterea la o facultate, doar de gura părinților, ca o integrare și recunoaștere socială. Se întâmplă ca, fie să descopere pe parcurs că sunt atrași de alte domenii, fie să se întoarcă la un vis mai vechi, pe care l-au purtat în inimă. Marius a intrat, mai mult „de gura părinților”, la ASE, Facultatea de Economie Generală. Din primul an, și-a dat seama că nu e ceea ce vrea. Era fascinat de felul în care tunsorile le schimbă oamenilor nu doar fizionomia, ci și starea de spirit. În centrul Bucureștiului se deschisese unul dintre primele saloane de lux de coafură și frizerie. Marius s-a dus acolo și a spus că vrea să învețe. O perioadă și-a făcut ucenicia la șamponare, acolo spune el, înveți cam totul despre felurile de păr, textura firelor, pigmenți. De facultate a început să cam uite, dar, la insistențele părinților, s-a înscris la o facultate particulară. „Atunci, recunosc, i-am cam blamat pe ai mei, dar acum le mulțumesc, pentru că au fost multe situații în care diploma de facultate m-a ajutat”, a mărturisit el. În paralel, s-a înscris la cursuri Wella, iar acolo avea să intervină mâna destinului. A întâlnit un hairstylist din Londra, care, văzându-i entuziasmul și dorința de a învăța, i-a propus să vină la salonul lui și să învețe meserie. Marius a plecat în Marea Britanie, fără mulți bani, dar cu vise mari. A fost cazat acasă la cel care i-a devenit o perioadă un fel de mentor, era greu, pe atunci frontierele nu erau deschise, și apoi a avut nevoie de permis de muncă. A revenit în țară, ca să-și rezolve formele, s-a întors la Londra, unde a muncit la amicul englez. După un an, a mai lucrat în diverse saloane din Capitală, dar îi încolțea tot mai mult în minte gândul de a avea propriul lui salon. S-a împrumutat de bani, a găsit un loc în cartierul în care a copilărit, Floreasca, l-a amenajat și a început treaba. Cel mai greu în aceste meserii este să găsești personal calificat și dedicat. Dar Marius nu știu cum a reușit să strângă o echipă pe cinste, tineri și moderni. Mai mult, i-a instruit și le-a insuflat concepțiile lui despre relația cu clienții și ce înseamnă părul. „Când cineva dorește să-și schimbe tunsoarea, trece printr-o perioadă în care de fapt dorește să scape de o tensiune acumulată. Iar pentru mine este extrem de importantă comunicarea cu clientul, să aflu ce rol a jucat părul în viața lui, câtă atenție i-a acordat, cât de mult s-a iubit pe el, practic”. De altfel, când ajungi la salon, ai o discuție cu el, în care te întreabă ce anume îți place la părul tău și ce nu. După un control atent, dă un verdict și te sfătuiește ce i-ar prii părului tău. Poți să mergi fără nicio idee și vei pleca de acolo cu o nouă figură, de care îți va plăcea. Cât timp lucra la părul meu, l-am chestionat, eu așa sunt, eram sigură că în spatele pasiunii lui pentru hairstyling stă o poveste. I-am spus amuzată că desigur că părul schimbă fața omului, doar în romanele și filmele clasice despre spioni, aceștia își schimbau freza, culoarea părului sau își puneau o perucă pentru a nu fi recunoscuți 🙂

18578635_10208148241938518_734349790_nÎl întreb de ce a dat numele HAZE salonului („ceață”, în limba engleză) și îmi spune că așa crede el că e starea oamenilor care vin la el. De fapt sloganul este „We transform chaos into order!”. Asta crede el că reușește prin ceea ce face. Marele lui har, ca să spun așa, și care le avantajează mai ales pe femei, este că reușește prin nu știu ce vrajă să le șteargă din ani printr-o simplă tăietură de foarfecă a părului. Și nu o spun doar din experiență proprie, ci din ce am văzut inclusiv din pozele de pe pagina de Facebook a salonului. Absolut toți colaboratorii salonului au o atitudine extrem de caldă și sunt pasionați de ceea ce fac, astfel că domină o stare de bine. Am văzut și bărbați destui, care fac tratamente pentru îngrijirea părului. Oameni precum Marius contribuie la o educație a părului, pe care nu toți am avut-o, când ne spălam cu șampoane proaste, pentru că altele nu se găseau în copilăria noastră și pentru că, pur și simplu, nu știam ce ne folosește. Apoi vopseaua care poate da nuanța dorită, dar cu riscuri mari de degradare a părului. Pierdem din vedere hidratarea firelor de păr, o acțiune la fel de firească precum cea de îngrijire a pielii. De cele mai multe ori, ne rezumăm la spălat, uscat și pieptănat. Doar „la ocazii” acordăm o atenție specială nu părului, cât felului în care acesta ne stă. Să mergi la HAZE e ca o terapie, pentru că nu pleci de acolo doar cu o altă tunsoare, dar și cu o altă stare de spirit. Și, vă rog, să mă credeți că nu sunt ușor de impresionat și nici nu m-a plătit pentru o reclamă. Pur și simplu sunt fascinată și bucuroasă când văd oameni care-și urmează visele.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Marius Achim

Despre timpul iubirii

graffiti-1862678_960_720      Cu siguranță că nimeni nu poate ști când e mai bine să alegi în dragoste. La vârste tinere iubim de-a valma, pe măsură ce trece timpul încercăm să înțelegem unde am greșit, atunci când dragostea ne-a rănit. Am mai spus că îți poți evalua iubirea doar la maturitate, însă paradoxul este că ajunși în această etapă a vieții devenim extrem de prudenți și de suspicioși. Există un permanent conflict între vârstă și ceea ce poți oferi în dragoste. Iar toate vin în conflict uneori cu prejudecățile. Cum ar fi că e ridicol să fii îndrăgostit când ești tomnatec și că întreg repertoriul iubirii ține de tinerețe. Iubirea de fapt întinerește sau te menține tânăr. Poate una din probleme ar fi că la maturitate gândim prea mult, devenim analitici și criticiști. Pe fondul experiențelor, cu reușite și eșecuri, ne apărăm de alte răni. Se întâmplă să nu trăim clipele iubirii din aceste motive. Sentimentul de dor este profund la maturitate și adesea foarte dureros. Uneori îl preferăm în locul unei iubiri, ca o extensie a acesteia sau ca o amânare. Este adevărat că tot la maturitate ne putem controla mai bine impulsurile, dar este tot adevărat că suntem la fel de apți de iubire cum am fost și prima oară. Registrul verbal se modifică și el în dragoste odată cu vârsta. Notelor acute le iau locul cele grave. Suntem mai consistenți în exprimare și de multe ori folosim vorbele ca scut sau ca modalitate de a-l cunoaște pe celălalt. Ne interesează nivelul intelectual, caracterul, spiritul. Comunicarea este importantă și poate uneori vorbim prea mult, la fel cum gândim prea mult. Tot din instinctul de apărare. Cuvintele sunt supapa de eliberare a emoțiilor ascunse, dar nerostite. Adesea vorbim despre multe lucruri, de la apariția primei stele din Univers până la bursa de valori, doar ca să nu spunem ceea ce simțim. Pentru că am mai jucat în filmele acestea și s-a întâmplat uneori ca vorbele să nu conteze. Lipsa feedbackului este dezamăgitor indiferent de canalul pe care a fost transmis mesajul. Riscăm astfel să devenim sclavii unor clișee doar ca să nu ne rănim. Limbajul trupului însă e folosit intens, uneori involuntar, ca mișcările unui exercițiu efectuat în mai multe rânduri, pe scene diferite. Adevărul este că, pe măsură ce trec anii, fugim de dragoste în timp ce ne-o dorim foarte tare. Un motiv, poate, pentru care odinioară oamenii se căsătoreau devreme, ca să nu ajungă la vârsta analizelor și să-și găsească greu perechea. Desigur că aici se aplică zicala cu mariajul care e o loterie. Nu însemna că oamenii erau și neapărat fericiți, dacă se căsătoreau de timpuriu. Problema fericirii însă nu era prioritară. Acum ne pasă de fericire, dar nu suntem mereu pregătiți pentru ea. Mai avem mici demoni, îndoieli și temeri, bariere și blocaje, setări și frământări. Nimeni nu știe când ești pregătit pentru a alege să iubești, dar se știe sigur că te face mai luminos și că nu te face să suferi decât dacă iubirea e respinsă și jignită. Că te stimulează să faci planuri, să-ți imaginezi, să visezi. Iubirea reașează reperele și schimbările ne pot speria. Iubirea nu are un timp anume și tocmai de aceea nu cred că suntem pregătiți vreodată pentru ea, mereu vor fi alți fluturi ce vor ieși din cocon.

Foto pixabay.com

Despre inimile păzite

lock-1516241_960_720      Fiecare dintre noi avem ziduri, mai puternice sau mai slabe, cu care ne înconjurăm pentru e ne simți protejați. Unele persoane par intangibile, astfel că ai impresia că un pas, din cei trei câștigați într-o zi spre sufletul lor, îl pierzi în ziua următoare. Se pare că persoanele care-și păzesc cel mai bine inima sunt și cele extrem de sincere, pentru că sensibilitatea lor reclamă o protecție maximă. Tocmai pentru că au fost situații în care și-au lăsat zidurile jos și au fost rănite. Este un mod de apărare împotriva celor care dărâmă ziduri doar pentru distracție. Cine are de-a face cu o persoană care-și păzește inima trebuie să dea dovadă de multă răbdare și să dorească să o cunoască cu adevărat. Cine își ține inima ascunsă face o selecție și o va deschide doar celor care simte că merită acest lucru. O persoană cu inima închisă este cineva care a fost odinioară vulnerabilă, rănită de multe ori, dar care a devenit un supraviețuitor. De aceea te va asculta cu răbdare, va aprecia nu aspectul material, cât bunăvoința și naturalețea. Se va îngriji mereu de tine, uneori cu o insistență puțin deranjantă, doar ca să se asigure că ești același și nu te joci. Îți va accepta defectele și va suporta ușor situațiile de criză. Câteodată se va retrage brusc și va trebui să o lași, pentru că va reveni. Pe o persoană cu inima păzită te vei putea baza mereu, deși nu îți va spune totul despre ea. Este o fire luptătoare, tocmai pentru că a fost nevoită să-și construiască și reconstruiască zidurile. Ți se va părea o fire dificilă, dar în același timp te atrage prin „nebunia” pe care o emană și te face să simți că trăiești. Nu vrea să fie dependentă de tine și poți să-i pierzi încrederea într-o clipă. Este sinceră în toate trăirile, dar își va ține inima închisă cât timp nu va fi sigură că ești sigur pe ce simți și va trebui să-i transmiți asta prin diverse căi. Nu înseamnă că nu te iubește, dimpotrivă, e în stare să te iubească așa, doar în inima ei, mult timp, fără să-ți declare prin vorbe. Dar toată iubirea ei se află în fiecare gest  pe care-l face pentru tine, în fiecare întrebare, doar că-și păstrează câteva părți din suflet pe care nu le împarte. Ți se va părea că gândește prea mult, este doar un transfer către rațiune pe care-l face din inimă , tot pentru a o proteja.

Te întrebi de ce ai iubi o asemenea persoană și de ce ar merita răbdare să ajungi aproape de inima ei. Tocmai pentru că sinceritatea este un lucru nu foarte des întâlnit în relațiile dintre oameni, inima ei ascunde o comoară, dacă știi să deschizi lacătul. Oamenii își pot face rău iremediabil unul altuia, fără să conștientizeze urmările și cât timp ar trebui să treacă pentru ca să se reconfigureze. Cei cu inima păzită sunt purtători de lecții, uneori enervant de prudenți și reci, dar de neînțeles doar pentru cine nu rezonează cu ei. Cum spune și Haruki Murakami: „Inimile oamenilor nu se leagă numai prin armonie. Se leagă şi mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile şi fragilitatea fiecăreia dintre ele.”

Foto pixabay.com

Despre familie și iubire

girl-1130761_960_720      Primesc ieri seară un mesaj de la o amică, șefa unei reviste glossy, cu o invitație la un eveniment care anunța apariția unui ghid de parenting după divorț. „E bine că va fi așa ceva”, i-am spus. „Da, suntem tot mai mulți…”, mi-a răspuns ea. Am avut pe moment așa, un sentiment că parcă venea un lucru prea târziu. Am dat toți anii înapoi și ne-am văzut cum am intrat singuri în viață, cum ne-am îndrăgostit de cine ne-a acordat ceva mai multă atenție și ne-a plăcut, unii am făcut copii, ne-am căsătorit, tot așa, orbește, fără să ne dăm seama dacă acele persoane ni se potrivesc și fără să ne facem proiecții. Ne-am lăsat duși de val oarecum, cu presiunea familiei că trebuie să ne așezăm la casa noastră cumva și să avem copii, că timpul trece. Erau momente bune și momente rele, apoi s-a produs ruptura. Am dat drumul mâinilor de care ne agățam strâns, ca de un colac de salvare. Cum să fii divorțat? Ce va zice mama sau tata? Rudele, prietenii, cei din jur, care ne-au văzut mergând împreună pe stradă și la serviciu? La toate neajunsurile s-a adăugat și presiunea asta, dar din sens invers, că nu ai fost în stare să faci ce trebuie, să ai o familie. Că rămâi cu un copil agățat de gât și nimeni nu te mai ia. Cu toate acestea o faci, te rupi. Acum, când privești în urmă, te gândești cât curaj ai avut și câtă putere să le duci pe toate. Pentru că după senzația de eliberare a început greul, de fapt. Alergături ca disperata cu copilul la școală, unde diriginta te chestiona asupra situației tale, pentru că a auzit că sunteți o „familie dezorganizată”, tu și copilul. Adică procreezi și tot nu e bine așa. La ședințele cu părinții, celelalte mame te privesc un pic arogant și suspicios, iar tații îți fixează gleznele. Înveți să schimbi becuri, rezistențe, să desfunzi chiuvete și să mai bați un cui. Cari plase cu cumpărături și îți vine să plângi după ce urci scările. Îți amintești acum că te-ai oprit de sute de ori la același etaj crezând că nu mai poți și că inima îți va plezni. Dar uite că a rezistat. Devii participant la un show de supraviețuire, numărând  banii de la o lună la alta, ca să plătești toate facturile, ratele, ce-i trebuie copilului, dar să-ți mai iei și ție pantofi sau un sutien care ți-au plăcut, să-ți faci părul și să te parfumezi, dar să și mâncați. Constați că prietenele căsătorite nu mai sunt așa de disponibile și amabile, iar soții lor te evită. Cât despre o altă căsătorie, îți zici că te-ai ars prea tare și încă nu s-au vindecat de tot rănile. Iar, când se vindecă, ți-e bine așa. Și nici nu s-a arătat cineva extrem de încântat că ai copil, ca să și stea mult în preajma lui. Dar tu mergi mai departe, îți vezi de carieră, de copil, cu ceva noroc din partea părinților (care au revenit la sentimente mai bune că n-ai „o familie ca oamenii”), răzbești. Fără terapii și sprijin mare. Te duci la întâlnirile de n ani de la absolvirea liceului, a facultăților, și fostele colege se miră ce bine arăți. Te uiți și tu la ele, pe unele abia le recunoști, altele sunt dame bine. Te uiți la tine în oglinda de la baie. Nu îți explici nici tu cum de toate zilele amare și nopțile plânse nu s-au imprimat pe față? Cum de nu se vede că ai mâncat un timp doar salam cu pâine, pentru că nu aveai pe ce să gătești? Sau că dormeai cu căciula pe cap, pentru că ușa de la balcon nu se închidea bine și intra zăpada în casă? Cum de n-au lăsat nicio urmă, de parcă ai crescut toată viața într-un palat cu servitori? Nici n-are rost să le dai prea multe detalii colegilor, cine te-ar crede cu fața aia fără riduri? Apoi ele pleacă cu soții acasă, tu chemi un taxi și pleci acasă, unde te așteaptă copilul, care acum e destul de mare să stea singur. Ești o familie monoparentală. Și, când îți strângi copilul în brațe sau îți spune că a gătit ceva bun pentru tine, că tu ești obosită, te umfli în pene. „Hai, dom`le, că am făcut ceva bun pe lumea asta!”. 

                  Muncesc în medie 14 ore pe zi, chiar și în weekend, țin o casă, toate cheltuielile, cu încă o gură de hrănit, e ritmul meu de ani. Mă uit în urmă și văd că societatea nu mi-a cărat plasele, nu mi-a făcut program flexibil când alergam de colo până colo cu copilul mic, nu i-a învățat pe oameni să nu se ferească de noi ca de o boală rușinoasă, nici pe unii bărbați, atât de traumatizați, că îi speria doar gândul că ar putea crește un copil care nu ar fi al lor, și nu le-a spus nimeni că viața nu e o continuă distracție. Nici pe femeile măritate și care vedeau în tine un concurent periculos și deveneau geloase. Nu ne-a învățat mai nimic nimeni. Acel ghid, de care ziceam la început, cred că vine prea târziu pentru unii dintre noi, dar povestea de succes și-o scrie fiecare. În anul 2017, părinții singuri nu sunt considerați o familie, fac adevărate tururi de forță între casă și job, trăiesc dintr-un singur venit și fac un slalom abil printre relații. Pentru că toată societatea e traumatizată, pentru că nu a fost obișnuită cu iubirea, și nu are niciun motiv ca să-și dea cu părerea cum trăiesc eu, de pildă, cu o viață de expat.

Foto pixabay.com

Despre iubirile mari și iubirile mici

IMG_20170507_020111_876     Azi, la o emisiune radio, am fost întrebată despre iubire, dacă avem o singură iubire în viață, care ne face să comitem acte nebunești, aia pe care o ținem minte și care ne e reper pentru celelalte iubiri. Cred că suntem capabili să comitem acte nebunești la orice vârstă, în numele iubirii. Ar fi trist dacă am iubi o singură dată în viață cu adevărat și nu cred că e așa. În mod firesc, când trăim mai multe iubiri, ne raportăm la ultima. În mod nefiresc, avem păstrate în memorie emoții puternice pe care le-am avut față de cineva. Important este și cum s-au încheiat iubirile și dacă au fost, la rândul, lor împărtășite. Dacă rămâne amintirea emoțiilor, este cert că fiecare iubire am resimțit-o cu intensitate la vremea ei. Și atunci cum le măsurăm între ele, cum le diferențiem, ca să știm care iubire a fost cea mai cea dintre toate? Nu putem face acest lucru. O dată, pentru că iubirile nu seamănă între ele, pe alocuri se regăsesc puncte comune, dar pe ansamblu nu. Nici ca intensitate nu pot fi cuantificate, pentru că senzațiile se reconfigurează greu și preț de câteva clipe, doar la declanșarea unei amintiri. Și se întâmplă ca ceea ce credeam să fie o iubire intensă, să o realizăm mai târziu ca pe o explozie hormonală sau o nevoie. Sentimentele sunt amestecate și se confundă ușor. Nu înseamnă că nu poate fi și iubire în doză mică. Cel mai adesea intervine subiectivismul în legătură cu persoana pe care am iubit-o.

Ne rămân ca memorabile acele iubiri pline de substanță și consistență, în care, mai mult decât lucruri materiale, s-au construit stări sufletești. Ceea ce ne-a provocat pe un termen lung o stare de spirit, care cumva ne-a făcut să ne vedem altfel, este un exemplu de substanță. Persoanele care reușesc să ne intre în structura personală și să ne ajute la propria descoperire sunt cele pe care le asociem cu o iubire-reper. Pentru că atunci când se întâmplă acest lucru, procesul e reciproc. Intersectarea în metamorfoza sufletelor este ceea ce duce la consistența legăturii. La un istoric al iubirilor, făcut „la rece”, putem constata ce am obținut după fiecare, în raport cu ce am dat. Cele care ne-au mutat din loc și ne-au împins spre devenire sunt iubirile mari. Consistența lor poate forma un fond solid, pe care se pot dezvolta și alte lucruri, și creează liantul într-un cuplu, atunci când și alte condiții au fost îndeplinite. Și, ceea ce este mai important, iubirile pline de substanță nu lasă răni, cel mult regrete. Poate de aceea le considerăm reper, tocmai pentru că, de fapt, nu au fost lăsate să se stingă, ci să se transforme. De aceea cred că autenticitatea unei iubiri o putem evalua la maturitate și că, așa cum am mai scris, iubirile mici le pregătesc pe cele mari.

Despre zbor ca alinare a dorului

16729498_1190638884385466_1524631371287615688_n       Mă fascinează oamenii care fac lucruri pe care eu nu le-aș putea face vreodată. De exemplu, îi admir mult pe piloți și pe cei care sar cu parașuta. Am fost mereu convinsă că în spatele acestui curaj se ascunde o poveste. Și nu m-am înșelat. Am aflat de curând ce l-a îndemnat pe Claudiu să practice acest sport. A emigrat în America acum 7 ani și lucrează în comunicații și transporturi speciale, iar parașutismul îl face în timpul liber, acum este instructor. Mi-a povestit că a fost crescut doar de tată, mama lui l-a părăsit când avea trei luni. Tatăl lui testa piloții, iar el a crescut „între avioane”. „La 11 ani, am zburat lângă tata, într-un avion cu reacție, un IL-39. Mi-a rămas și acum întipărită în minte imaginea bolții cerului în noapte”, îmi spune el. Abandonat de mamă, a fost găsit de bunici și de tatăl lui, care apoi și-a găsit o femeie care l-a îngrijit ca pe copilul lui. Acesteia Claudiu îi spune „mama”.

18118916_1257989397650414_5025578771836978094_nMi-a mărturisit că, până acum, nu avut curaj să-și spună povestea, dar a trecut de această barieră. Pentru că el și-a îndeplinit visele. O dată, că a ajuns în SUA. „Imboldul de a trece mereu linia provocărilor m-a adus, pentru o secundă, față în față cu un om care mi-a schimbat optica despre oportunități. Csabo, un om cu o viziune aparte. America. Gânduri ? Nu poți avea. Pentru că nu am putut vedea ceea ce nu puteam atunci. Să muncesc visând șapte ani într-o continuă provocare. Challenge. Cuvânt tatuat acum pe fiecare celulă a inimii și a gândului de reușită, doar provocând poți să speri. Mă bucur că mi-a fost greu. Am cele mai frumoase reușite, tocmai că sunt foarte mici. Dar sunt ale mele și asumate. Prima regulă, ca să zic așa, este să recunoști barierele date de cunoștințele tale, de orice natură. Traiul în US are în contextul experienței și al gândirii mele aceleași componente ca peste tot : asculți, înveți și te adaptezi”. L-am întrebat cum s-a adaptat în America și mi-a făcut o descriere foarte plastică: „Adaptarea, hmm, provoacă curcubee de emoție socială :)) Aș spune că integrarea înseamnă aportul culturii tale la gândirea fluidă de aici și aportul îți recalibrează poziția în societatea de aici. Lipsurile determină dorințele, dorințele generează planuri, și planurile acțiuni. Cu cât ești mai simplu ca structură în „Visul” tău, cu atât nu simți disconfortul drumului până la reușită. Păcat că nu e și în dragoste la fel :))”. Și cum e totuși cu dragostea? „Aici am eșuat, la momentul autocriticii sentimentale am realizat că ” clasicismul în relație ” dispare ușor, dar sigur. Nu mă pot plânge! Am dragostea mea pe cer. Zborul! Este greu să explici oamenilor de ce vrei să sari, de ce vrei să zbori, nu pot, pot doar să le spun atât: descoperi că ești alt om după primul salt. Ai privilegiul să privești Planeta fără să o atingi, poți îmbrățișa aerul și atinge norii. Și poți iubi fără limite, devii dependent! O să rămâi surprins de cât de diferiți sunt oamenii care practică acest sport, ce joburi și activități diferite pot avea, dar toți, absolut toți, au o privire aparte când vine vorba de Zbor! Nu există bariere de vârstă sau limbă, este doar iubire…Zborul leagă prietenii, iubiri, alină dorul. Pentru mine a alinat totul…mai puțin dorul de farfuria de mâncare pusă de mama pe masă… Fiecare salt e unic, ca și oamenii din viața noastră”.17098128_10210748669645765_2300201566135276133_o

Mi-a spus că dorul îi este un fel de hrană, ca și amintirile. Poate că zborul nu e doar o formă de uitare și evadare, ci și o prelungire a copilăriei, în care își însoțea tatăl pe avioane. Mi-a mărturisit că îi este frică de fiecare dată când sare cu parașuta, dar că este vorba de a-ți cunoaște limitele și că acest lucru i-a folosit mult și în viață. „Cred că cea mai mare greutate pentru sufletul unui om este să fie abandonat. Dar cea mai mare minune este să aibă lângă el pe Eroul vieții lui. Fie că este Tatăl sau Mama, acel erou îl va urmări și îi va construi în timp Caracterul. Copilăria este leagănul de bucurie al vieții. Am căutat de multe ori o unitate de măsură a copilăriei… târziu am găsit-o: privirile pline de dragoste ale Bunicilor. Când dispar ei, dispare prima iubire. Am dragostea mea pe cer, uneori tot ce credem, visăm, sperăm în copilărie ajunge să atingă și să ne schimbe viața. În cazul meu, dragostea unui tată dusă la extrem, neabandonându-mă niciodată, visul a doi frați, Bogdan și Dragoș Boeru, și cel care mai târziu a ajuns prieten și mentor, Florin Ioniță, au adus în viața mea o altă Dragoste: Zborul !”. Claudiu și-a găsit echilibrul, discret, și mi-a mulțumit pentru că i-am dat curaj să-și spună povestea. Ar fi fost păcat să nu aflăm cum zborul te vindecă sufletește.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Claudiu Frigescu