Despre o dragoste oficializată după 15 ani

10665977_4722402395958_6902749577224821766_n     Maria locuiește în Malta și, pentru că nu se află la prima tentativă de scriere, mi-a dat ea „la pachet” povestea ei de dragoste. Este o femeie frumoasă și sinceră, cu simțul umorului. De dragul ei, soțul italian a învățat limba română. Citiți povestea a ceea ce ea credea că e relație de un an și s-a transformat într-o căsnicie frumoasă. După 15 ani. Într-o zi de 1 martie.

„Acum trei ani, fix de Mărțișor, spuneam “Da” de trei ori: o dată, că sunt de acord să-l iau în căsătorie pe cetățeanul italian Alessandro Bertoldo, a doua oară că renunț cu seninătate la cariera de un oarecare succes din București și a treia oară că sunt de acord să ne stabilim în Malta, unde urmează să trăim fericiți până când cariera (cu adevărat de succes) a soțului meu ne va purta pe alte meleaguri. Decizia mea a părut de neînțeles pentru unii dintre apropiații mei. Nu se întâmplă prea des ca o femeie de 46 de ani, care a trăit cam toată viața pe cont propriu, să facă un pas atât de “necugetat”. “Trăiești bine și aici, îmi spuneau, ai casă, mașină, salariu de invidiat, cum să renunți la toate astea? Și dacă relația nu merge, ce-ai să faci?” Acum, s-ar putea spune orice despre gestul meu de acum trei ani, dar nu că ar fi fost necugetat. Pentru că 15 ani nu am făcut altceva decât să cuget și iar să cuget, în timp ce viața trecea.

12821462_10201582955533676_6212812872860133103_nL-am cunoscut pe Alessandro în 1999, venise în România cu un proiect care trebuia să dureze un an. Lucram în același sediu, ne întâlneam mereu la intrare sau pe scări, el era mereu zâmbitor și vesel, în timp ce mie mi se înecaseră toate corăbiile. Eram separată de ceva timp de primul meu soț și gestionam destul de greu situația. Cum se întâmplă în marea majoritate a familiilor românești care se destramă, cel care nu e de acord cu divorțul încearcă pe toate căile să-i facă viața imposibilă celui care vrea să iasă din relația toxică. Cam asta s-a întâmplat, din păcate, și cu primul meu mariaj. (Totuși, după niște ani, am reușit să reluăm o comunicare civilizată în interesul copilului)

Alessandro spune că a fost coup de foudre, că din momentul în care a văzut tristețea din ochii mei, nu și-a mai putut lua gândul de la mine, dar eu zic că și fusta mea scurtuță a avut rolul ei, mai ales că și-o amintește și acum. Eram eu tristă, dar nu într-atât încât să-mi neglijez aspectul exterior, că doar nu era sfârșitul lumii.

13343120_10201931926217725_8355802914898790440_nChimie a fost între noi de la bun început, problema era că eu, la vremea aceea (căci intre timp am remediat problema) nu vorbeam nici italiană, nici engleză, iar el nu vorbea românește. Noroc că știam amândoi ceva franceză, și așa am început să schimbăm și idei, nu numai saluturi, zâmbete și priviri cu subînțeles. Curând, Alessandro a început să studieze limba română și, în câteva luni, ajunsese să o vorbească fluent. Eu încă refuzam să încep să învăț limba italiană, sub pretextul că oricum după un an povestea noastră se va sfârși. Dar asta nu mă împiedica să-mi trăiesc “povestea de un an” cu o intensitate și o pasiune de care nu mă credeam capabilă.

Bun, a trecut anul, ne-am luat adio printre lacrimi, el s-a întors în țara lui, eu la grijile mele, fără să ne putem desprinde cu adevărat unul de celălalt. Și iată-ne iar, după aproape un an de pauză, făcând un fel de navetă lunară, când eu la Milano, când el la București, conștienți amândoi că relația noastră la distanță nu poate fi decât una imposibilă. Și mai erau vacanțele, unice, inegalabile, care, pentru că se prelungeau după fatidica seara de duminică, ne dădeau iluzia că suntem un cuplu normal, stabil, liniștit… Dar, cum după orice iluzie, urmează trezirea, uneori m-am gandit că poate e cazul să ies din poveste, să nu mă mai uit după avioane și să urmez sfaturile “întelepților”,  adica să intru în rândul lumii, eventual cu un conațional văduv sau divorțat, cu ceva stare, cu care să mă duc vara la marea grecească și toamna la nunți românești. (Să se înțeleagă, nu am nimic cu conaționalii văduvi sau divorțați, doar că eu nu reușeam să mă văd îmbătrânind lângă unul, cât timp mintea mea ar fi rămas la același străin care mi-a schimbat viața)

10881860_10200240686977801_6848428913517387257_nAbia în fața acestei perspective am înțeles că trebuie, în sfârșit, să aleg cum  vreau să trăiesc în continuare: în țara mea și pe cont propriu, dar searbăd și banal, sau în țară străină cu omul iubit? Eu, cu riscul de a enerva orice naționalist sau orice feministă, am ales să devin… familistă. Și încă una extrem de dedicată, cum n-aș fi crezut vreodată că pot să fiu.

Așa că iată-mă aici, de trei ani pe insula asta micuță și romantică, îndeplinind cu succes, zic eu, mai multe roluri: de nevastă deloc disperată, de mamă, poate prea grijulie (căci n-am venit aici cu mâna goală, ci cu fiul major care studiază și lucrează în Malta), iar când este nevoie, de consultant juridic într-un interesant proiect italian. Și pentru că acum nu mă mai pot plânge de lipsă de timp, îmi văd liniștită și de hobby-urile mele vechi și noi: cărțile nu mai zac cu lunile pe noptieră, în sfârșit le citesc, textele literare pe care altădată le scriam doar în minte, au început să se adune, unul câte unul, în fișierele computerului meu. Și, mai grav decât toate, experimentez cu pasiune, zeci de rețete de patiserie și cofetărie, ceea ce ne obligă pe toți ai casei să facem cât mai multă mișcare. Apoi mai sunt călătoriile foarte dese în Italia (unde ne așteaptă o casă și cele două fiice ale lui Alessandro) sau în alte țări ale lumii. Deci, într-un fel, tot nomazi am rămas, doar că acum călătorim împreună.

13876104_10202136974143795_8994223786420392596_nUitându-mă în urmă, pot spune că abia acum, la aproape 50 de ani, trăiesc și iubesc așa cum mi-aș fi dorit la 30 de ani: fără constrângeri, fără temeri, tihnit, dar cu toată ființa mea. Iar ceea ce îmi dă cu adevarat încredere în viitor este sentimentul (indescriptibil) că eu și omul meu suntem niște învingători, din moment ce-am reușit să transformăm o relație aparent imposibilă, într-una reală, completă și cu adevărat fericită.

Poate e cam târziu, 50 de ani nu e chiar o vârsta a începuturilor, dar sigur nu e prea târziu, se știe ca niciodată nu este, mai ales când este vorba de decizii care ne pot face fericiți pentru tot restul vieții.”

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections, dedicat lunii martie, ce marchează primăvara și feminitatea. Sub această umbrelă voi continua să public poveștile adevărate ale unor femei, din punctul meu de vedere, deosebite. Femei din diverse colțuri ale lumii, care nu se cunosc între ele. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Maria Bertoldo

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s