Ce se întâmplă când nu ne mai iubim

track-1722252_1280

     Aflăm vești care ne uluiesc câteodată: o cunoscută realizatoare de televiziune a divorțat după 20 de ani de căsnicie, soțul și-a găsit o altă femeie, mai tânără. O frumoasă apariție tv a fost înșelată de soț. O talentată actriță suferă în urma despărțirii, pentru că soțul s-a întors la o veche iubire. Un simpatic cântăreț este abandonat de tânăra soție, care l-a tradus cu un dansator mușchiulos. Un celebru moderator de emisiuni este nefericit în dragoste. Și lista se updatează zilnic. De ce ne uluiesc aceste știri mai mult decât cele ale căror protagoniști nu sunt figuri publice? Pentru că asociem involuntar popularitatea cu fericirea. Pentru că îi proiectăm ca fiind idealuri, modele perfecte de viață. Îi disociem  de latura umană și îi încadrăm la categoria de „zei”. Dar și „zeii” suferă, iată!

Ce au în comun toți acești oameni dezamăgiți în viața personală? Succesul. Deci nu e suficient să fii cunoscut, talentat, profesionist, frumos, ca să fii și fericit în dragoste. Dacă mai ai și succes, se pare că devii vulnerabil. Paradoxal, deși succesul este un exponent al puterii, pentru că e clar că un om slab nu-și poate clădi o carieră durabilă, devine o vulnerabilitate în viața personală. Să împarți viața cu cineva care are succes pare să fie obositor sau frustrant. Se întâmplă și cazuri fericite, dar acum vorbim de cele eșuate, pentru că par mai numeroase sau sunt mai popularizate. Succesul partenerului, mai ales cel apărut pe drumul străbătut de un cuplu, e frumos și măgulitor pentru celălalt, la început. Apoi devine subiect de reproșuri, un ghimpe concurențial, apare uzura și barca se rupe. Partenerii trag de sfoară, fiecare pe partea lui, până se subțiază și se rupe.

Și cu succes, și fără succes, cea la care trebuie lucrat mereu este apropierea. Efortul dat de succes consumă resurse, iar, dacă celălalt partener nu poate prelua o parte din încărcătura energetică, se produce dezechilibru.

Ce facem când nu ne mai iubim? Stăm să ne întrebăm care sunt motivele, încercăm să ne reconciliem sau fugim după prima persoană care ni se pare că ne oferă ceea ce ne lipsește? Fie ea și de pe internet. Mai mereu cineva va suferi, ceea ce înseamnă că relația era strict pe cerere și ofertă, nu pe „munca de echipă”. Unul n-a mai știut să primească sau n-a mai avut nevoie.

Vorbeam de apropiere, de fapt intimitatea ca formă de cunoaștere, pe care nu multe cupluri o au, deși împart masa și patul de foarte mulți ani. Chiar citeam o pildă despre un înțelept indian care spunea că oamenii când sunt supărați strigă unul la altul pentru a acoperi distanța dintre inimile lor. Iar cei care se iubesc nu ridică vocea, pentru că inimile lor sunt foarte apropiate. „Adevărata dragoste preferă șoapta”, zicea și Octavian Paler. Menținerea acestei apropieri este adevărata provocare dintre doi oameni, nu măsura succesului sau a averilor. Cuplurile care se rup din motive aparent uluitoare au în componență un partener neîmplinit și care nu a putut trece peste propriile frustrări. Succesul celuilalt l-a copleșit, l-a repoziționat unde nu i-a plăcut. Dar fiecare om află drumul spre inima celuilalt, dacă vrea și dacă e capabil.

Când nu ne mai iubim, strigăm unul la altul, ardem punți construite de ani, fără să ne gândim că, peste un timp, vom privi totul cu alți ochi. De multe ori e prea târziu. Am început cu cei care devin subiect de știri tocmai pentru a înțelege că, dacă succesul nu este pentru oricine, greșelile le face oricine. Că anduranța și presiunea impuse de succes nu exlcud eșecul pe alte planuri. Egoismul, invidia, lipsa de înțelegere vin din educație (lipsa ei)  și din balastul trecutului, indiferent de nivelul intelectual. A se înlocui succesul cu orice altceva, rezultatul ar fi același, mai devreme sau mai târziu.

Oamenii nu se schimbă, poartă doar măști pentru a-și atinge obiectivele. Ori apropierea dintre inimi reclamă sinceritate.

PS Anul trecut, parcă mai mult ca niciodată, am auzit povești despre oameni care s-au despărțit.

Foto Pixabay.com

Despre povești, conectare și speranță

human-2944065_1280     Curând, 35+, by Corina Ozon va împlini doi anișori. S-au strâns povești și articole, care la rândul lor au strâns în jurul lor oameni. Acest site a fost trambulina de lansare pentru două cărți foarte bine primite de public: „Până când mă voi vindeca de tine” (Editura Herg Benet, 2016) și „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (Editura Univers, 2017). Multe idei, subiecte, situații relatate aici au fost dezvoltate mai departe în cărți. De fapt, așa s-a născut acest blog, ca o extensie a activității mele de scriitor.

De aproape un an, am inițiat proiectul personal Corina Ozon Connections, au fost scrise zeci de povești ale unor oameni din diverse colțuri ale lumii: Suedia, Germania, Austria, Malta, Franța, Marea Britanie, Canada, SUA, Australia, dar și din România. Toate au fost citite și distribuite, astfel că au venit către mine alte și alte povești. Toate absolut reale și rupte din viață. Și nu e ușor, pentru că nu toată lumea are curajul să-și facă publice durerile din trecut sau nereușitele. Pentru că ceea ce am dorit prin acest proiect au fost două lucruri principale: să fie exemple de cădere și reinventare, și să conecteze oamenii. Nu am făcut un top cu cele mai citite articole, nu am vizat rating-ul, nici numărul de like-uri. Mi-am dorit și îmi doresc să fie citite și să ajungă la cât mai mulți oameni. La fel și cu cărțile. Am dorit să dau speranță că se poate, că, atunci când crezi că nu mai e nimic de făcut, se pot declanșa cele mai nebănuite sisteme de avertizare, că suferința poate fi o combustie care lasă loc unor lucruri constructive sau se poate converti în energie.

Partea frumoasă este că, așa cum eu cred că nu e nimic întâmplător, m-am întâlnit personal cu unii dintre protagoniștii acestor povești. Pe alții am promisiuni să-i cunosc anul viitor. Știu că prin poveștile scrise aici, s-au cunoscut și ei între ei, la rândul lor desfășoară proiecte împreună, chiar dacă locuiesc pe continente diferite. Voi scrie curând despre un asemenea proiect.

Acum, la final de an, le mulțumesc tuturor pentru curajul lor care a dat și altora curaj. Și pot să spun cu mâna pe inimă că dorințele Corina Ozon Connections au fost îndeplinite cu succes! Urmează noi povești, călătoria în Canada și alte evenimente obiective au impus o pauză. Dar revin în forță curând. La mulți ani! Să fie un an așa cum vă doriți! Mulțumesc celor care îmi citesc blogul, -35 sau +35 până la infinit! 🙂

Foto pixabay.com

Despre Crăciunul celor incompleți

heart-2719081_1280      E primul Crăciun fără tata. Nu m-am gândit că va fi anul acesta, și e greu, pentru că a plecat de trei săptămâni. Adică abia a plecat, nici nu m-am dezmeticit. Casa miroase a sarmale și, la fiecare fel de mâncare gătit spunem: „Ce-i mai plăcea lui tata!”, „Ce-ar mai fi mâncat și tata!”. Sunt în etapa aceea în care încă îl aștept să apară, sau îmi vine să spun „Să-l sun pe tata”, „Să-l întrebăm pe tata”, și mă opresc la timp. Atât de neașteptat și repede s-a întâmplat totul, încât nu pot să cred că e chiar primul Crăciun fără tata. Că toate acțiunile legate de el au verbele la timpul trecut.

Știu că nu sunt singura care și-a pierdut un părinte. Empatizam cu cei care și i-au pierdut, dar până nu ți se întâmplă ție, nu poți înțelege cu adevărat. Trebuie să-ți reașezi reperele, pentru că e vorba de ceva ce nu poate fi înlocuit de nimeni și cu nimic. Nu e un gol, pentru că avem inima plină de el, e o absență pe care sunt nevoită să o accept ca fiind permanentă, definitivă și irevocabilă. Sper să fie liniștit și să-i fie bine acolo unde este. E singura consolare de altfel. Recunosc, mi-e un pic ciudă, ar fi putut să mai stea, iar, când merg pe stradă și văd cerul, soarele, oamenii, nu pot cuprinde cu mintea că el nu le mai vede niciodată.

Ce fac eu ca să trec mai ușor peste această pierdere? Mă port firesc, dar mai reținut. Nu îmi impun, dar așa simt eu că sunt mai liniștită. Sunt mai atentă cu cei din familie, marcați de același necaz. Am fost mereu atentă cu ei, dar acum le acord mai mult timp,  sunt mai mult prezentă, ca și cum ne dăm mâna și ne împrumutăm unii de la alții cu energie. Îmi continui proiectele începute și fac tot posibilul să nu mă cuprindă tristețea. Discuțiile cu cei apropiați, cu prietenii sunt foarte binevenite. Accept suportul moral, și e bine să-l cereți, fără jenă. Când simt nevoia să fiu absolut singură, o fac pentru câteva minute și încerc să văd unde și ce doare cel mai tare. Încerc să găsesc răspunsuri logice la toate întrebările, mereu de la specialiști (de exemplu, dacă sunt de natură medicală, vorbesc cu un medic). Îl pomenim pe tata firesc și facem în așa fel încât să nu existe timpi goi, în care s-ar putea instala tristețea. Linia e foarte subțire, un simplu flash și te poate arunca în afara drumului pe care mergi. Echilibrul este greu de menținut, dar prin exercițiu devine ceva natural. Nu știu dacă și ce există dincolo de moarte, dar tatăl meu și-a anunțat dispariția cu trei săptămâni înainte, printr-un vis premonitoriu pe care l-a avut fratele meu. Atunci am crezut că anunță o boală grea, o răscruce, dar nu moartea, așa cum el însuși a anunțat-o în vis. Nici nu știam de stadiul suferinței sale și nu ne trecea atunci prin cap că se va întâmpla ce s-a întâmplat. Știu că m-a așteptat să mă întorc din Canada, a făcut un efort să deschidă ochii, ca să mă vadă (pentru ultima oară) și a mai trăit ținut de aparate o săptămână. Nu voi uita acea dimineață însorită, în care am fost trezită din somn de telefonul prin care fratele meu a spus doar: „M-au sunat de la spital…”. Credeam și nu credeam, îmi venea să plâng și nu. El nu avea nici loc de veci, pentru că respingea orice discuție despre moarte, la fel ca și despre spital. Cărțile m-au ajutat, am plătit locul de veci cu drepturile de autor. Și am fost cumva mândră că am putut să fac asta, pentru că și el era mândru de mine că sunt scriitoare. Că am reușit acolo unde el nu a apucat să ajungă.

Nu aveam de gând să public acest text, l-am scris inițial pentru mine. Scrisul e mâna întinsă permanent spre mine. Am scris „Divorțurile amanților”, o carte hazlie, când mama se operase în urma unui cancer și făcea chimioterapie. Era modul meu de a merge pe firul subțire. Scriu și acum la o carte începută în luna aprilie, despre decădere și supraviețuire. Așa s-a întâmplat sau poate nu e o întâmplare. Am decis să public acest text pentru a-i ajuta și pe alții care trec prin ceea ce trec eu. Și, în general, pentru toți cei care au suferit o pierdere, indiferent pe ce cale: abandon, despărțire, moarte…Pentru că e greu să te simți incomplet, mai ales de sărbători. Dar orice suferință se poartă cu demnitate, modul în care suferim ne definește.

Nu vreau să memorez rănile infectate de pe mâinile lui, iritațiile de la gură, din cauza intubării, mâinile lui umflate ca niște pâini coapte, barba crescută…Dar privirea lui, aceea ultima, plină de iubire, nu vreau să o uit niciodată. Retinele noastre s-a imprimat reciproc. Fiecare cu imaginea celuilalt. Iar Crăciunul de anul acesta e incomplet din punct de vedere fizic, dar complet cu amintiri. Nu ne putem controla sentimentele, dar avem puterea de a face selecția cu ce dorim să rămânem. Se spune că fiecare om care pleacă face loc cuiva pe măsură în viața aceasta. Iar tata a fost un om extraordinar, și nu o spun eu asta.

Foto pixabay.com

Despre vârsta fericirii

old-people-545232_1280     De la buna mea amică Ina, care locuiește la New York și mi-a mai furnizat istorioare interesante, am aflat o poveste parcă desprinsă din tărâmul lui Moș Crăciun, unde ni se îndeplinesc dorințele. E o poveste adevărată. Despre o femeie, Mărioara, în vârstă de 60 de ani, bona unor prieteni de-ai Inei. Mărioara provine dintr-o mică localitate românească, a avut o căsnicie nefericită, din care au rezultat doi copii. Soțul o bătea de câte ori avea chef și, din cauza loviturilor în cap, femeia a rămas cu migrene. Dar a stat lângă el și a suportat abuzurile cu stoicism și și-a crescut copiii. La 60 de ani a rămas văduvă. Și-a îngropat soțul, fără regrete, și a decis că e timpul să facă ceva pentru ea. A apelat cu curaj la o agenție de babysitting și a obținut un post de bonă la o familie din New York. Fără să stea pe gânduri, și-a pus în valize puținele lucruri mai bune și s-a îmbarcat în avion. După puțin timp, a cunoscut un domn pensionar, cu care s-a măritat. Recent, Mărioara a revenit dintr-o vacanță în Caraibe și se bucură de viață.

Unii vor spune că a venit prea târziu această libertate. Însă povestea ei confirmă zicala că „niciodată nu e prea târziu ca să fii fericit”. Dacă am sta să calculăm câți ani din viață suntem fericiți, am avea surpriza să constatăm că foarte puțini. Și că e doar o prejudecată asocierea noțiunii de fericire cu o anumită vârstă. Sunt convinsă că mulți am prefera să apucăm măcar încă cinci ani de bucurie și mulțumire sufletească, în locul unei rutini instalate, în care ne proiectăm iluzii de fericire.

Iar jurnaliștii de la „The Daily Mail” au consemnat niște statistici interesante despre cât timp din viață pierde un om: dormim 25 de ani; ne plângem de diverse lucruri cinci luni, însă râdem doar 115 ore într-o viață; așteptăm 60 de ore un telefon important și petrecem 653 de ore în gări, stații de autobuz; 336 de zile din viață suntem bolnavi; cinci ani îi irosim pe internet, dar mai puțin de o lună suntem romantici (îmbrățișări, cine romantice, apusuri de soare privite împreună); mai bine de cinci ani îi trăim făcând curățenie în casă, iar o femeie pierde 136 de zile pentru a se aranja înainte să iasă din locuință. Și lista este lungă. La un simplu calcul aritmetic, constatăm că sunt puțini anii pe care îi trăim doar pentru noi și pentru visurile noastre. Pentru că, deși dorim să facem ceva, toate aceste îndeletniciri uzuale ne seacă resursele și suntem obosiți. Iar timpul trece într-un singur sens.

De aceea nu cred că există o vârstă anume pentru a te bucura de viață. Un sondaj celebru realizat printre persoanele de 50+ a surprins aspectele vieții pe care acestea le-ar aborda, dacă ar fi mai tinere. Și ar fi: călătoriile, colecționarea de momente frumoase, comunicarea cu familia, sănătatea, curajul de a-și îndeplini un vis. În scrierile mele am vorbit mult despre curajul de a face schimbări și susțin că importantă este încercarea, care te trece în alt plan, iar această translatare este de fapt dificilă. Iar miracolele există doar în noi și nu mi se pare ceva mai potrivit, în ajunul sărbătorilor, ca povestea Mărioarei, care, la 60 de ani, și-a luat viața în mâini și o trăiește cu adevărat. Mulțumesc, Ina, pentru poveste!

Sărbători cu magia regăsirii de sine să aveți!

Foto pixabay.com

Despre oameni-amprentă

      line-609709_1280 Astăzi dimineață priveam coada formată la Palatul Regal, mergea până pe strada Știrbei Vodă și nu i se vedea capătul, cotea chiar pe sub fereastra camerei în care tata a dormit când lucra pe șantier în anii `58-`59 (abia împlinise 18 ani). Palatul a adăpostit atunci muncitori din toată țara care ridicau blocurile din Capitală. M-am gândit că nu e român să nu fi avut o tangență cu regele Mihai, direct sau printr-o rudă, bunic, prieten, coleg de armată, de școală, prin povești transmise în familie, la fel cum știu că bunicii din partea mamei l-au văzut pe rege cum se plimba cu mama lui prin București sau cum bunicul stătea cu urechea lipită de radio când Majestatea Sa vorbea la postul „Europa liberă”. Și m-am mai gândit că există oameni care amprentează o întreagă națiune, la fel cum sunt oameni care ne amprentează viața pentru totdeauna. Primii sunt părinții, indiferent cât de departe și cât de aproape se află, amprenta lor o purtăm de la naștere și oriunde mergem în lume. Mai sunt cele câteva persoane care ne intră în viață și marchează momentul schimbării, poate nu multele momente în care am avut curaj, iar destinul a luat un alt drum. Sunt acele persoane care ne locuiesc în minte și sunt foarte prezente geografic. Chiar și după ani reconstruim scenele trăite cu ei doar în trecere pe lângă o clădire, rememorăm conversații la o simplă licărire a lămpilor stradale, le mai auzim vocea când închidem ochii. Sunt oamenii-amprentă, care ne vor locui mereu sufletul și mintea, oamenii-reper la care ne vom întoarce mereu atunci când nu mai știm încotro s-o apucăm. Fiecare dintre noi ne-am intersectat cel puțin o singură dată cu astfel de oameni. Pe aceștia nu-i poți uita și nu-i vei uita, pentru că au fost lângă tine cu menirea de a-ți arăta adevărata putere, atunci când tu nu credeai că ai așa ceva. Ți-au rescris setul de valori prin care ai reușit, când tu nici nu visai că ești capabil. Pe acești oameni e puțin să-i iubești, e ceva de necuprins în cuvinte și nici nu simți nevoia să traduci sentimentul. Unii oameni amprentați devin și ei oameni-amprentă, meniți să-i amprenteze pe alții. Rămâne povestea, din care ai făcut parte, când, la rândul tău, ai fost poveste.

Foto pixabay.com