Despre magia începuturilor

start-2465624_960_720     Azi vorbeam cu fiica mea despre lansarea noii mele cărți, „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (ce urmează să apară la Editura Univers), și mi-a spus că sigur am emoții, dar nu aceleași ca la prima carte. Am emoții la fiecare carte, dar cele de la debut nu vor putea fi egalate ca intensitate. Sentimentele erau accelerate de necunoscut, de elementul de noutate, de ceva ce nu puteam să prevăd, estimez și controlez. Dar, în același timp, erau legate de o așteptare cu nerăbdare și curiozitate. La fel cum te duci pregătit la o întâlnire, dar ai impresia că nu vei fi suficient de pregătit, însă nu dorești să o ratezi în ruptul capului. Și atunci ne suprasolicităm, mergând adesea dincolo de punctul limită stabilit inițial, pentru că simțim că putem, pentru că simțim că ne cresc aripi.  În mod cert, pentru mine, fiecare carte e un început, dintr-un trunchi al începuturilor.

Începuturile ne animă și ne dau impulsul pentru acțiuni pe care nu aveam curaj să le facem, ne reevaluează și ne deschid orizonturi. Scriitorul Hermann Hesse spunea că „Începuturile sunt pline de magie”, tocmai pentru că, uneori, ne dau puteri supranaturale. De aceea oamenii blazați, prinși în rutină, plictisiți caută, adeseori în mod inconștient, motive care să-i resusciteze. Indiferent că este vorba de carieră, relație, stil de viață. Interacțiunile umane, hobby-urile cultivate, obiceiuri hrănite pot duce la începuturi. E suficient să existe undeva un strop de noutate și de apreciere exterioară, ca să se producă acea scânteie care să ne facă să ne simțim alți oameni. Nu suntem altfel, ci variante ale noastre îmbunătățite, pentru că viața probabil este despre reinventare și regăsire de noi resurse în noi înșine. Începuturile sunt pline de magie, poate nu ne amintim imediat când am avut ultima plimbare prin parc sau cea mai recentă seară romantică, sau cel mai complex proiect la job, dar cu siguranță ne amintim de prima plimbare romantică în parc și primul proiect reușit. Sau de prima vindecare după o suferință sufletească, și mai puțin după o recentă gripă gravă. Pentru că acelea au rămas ca restarturi ale propriei noastre conștiințe, jaloane în treptele de evoluție, și sunt pline de magie tocmai pentru că uneori nu ne vine să credem că am fost acolo. Magia constă și în faptul că, atunci când nu suntem bine cu noi înșine, ne mai întoarcem la acele jaloane și simțim nevoia unui alt început. Am putea spune că un om e și suma începuturilor sale.

Foto pixabay.com

Despre sisteme de supraveghere și iertare

amazing-736875_960_720      Fiecare știe că, atunci când cineva te-a dezamăgit/supărat/înșelat/trădat, iertarea înseamnă liniște și tot zbuciumul cauzat de suferință s-ar duce. Însă, la fel, oricine știe că este îngrozitor de greu să ierți pe cineva care ți-a produs ruptură în suflet. Iertarea vine în raport cu rana lăsată. Dacă a fost mai mare, vei ierta mai greu. Faptul că oamenii aflați la supărare recurg la diverse forme de terapie, în mod inconștient uneori, cum ar fi aderarea la diverse grupuri, refugiul în diverse hobby-uri, chiar și mersul la biserică, demonstrează că oricine e convins în sinele lui că iertarea înseamnă de fapt uitare și o regăsire de repere. Iar rescrierea acestui program se face deloc ușor și în funcție de fiecare persoană. Nu toți iertăm la fel, nu toți uităm la fel.

Oamenii nu iartă ușor din două motive, în general: din orgoliu și din neîncredere. Orgoliul de fapt ajunge să deterioreze comunicarea și accentuează ruptura, apoi duce la distanțare. Neîncrederea este legată de o perspectivă similară care se poate repeta. Când sursa tristeții tale este o persoană în care ai investit emoțional, se produce o prăbușire a unei întregi lumi. Poate par cuvinte mari, dar fiecare dintre noi creează o lume în relație cu cineva, indiferent de ce tip este aceasta. Apoi, se face un fel de renovare, se cară molozul, se desenează o altă proiecție. Dar mai mult ca orice, întreg sistemul de supraveghere e dublat. Pentru că cine își mai dorește o dezamăgire? Recunoașteți ușor oamenii dotați cu asemenea sisteme de supraveghere, veșnic în gardă și cumva neliniștiți. Când ai fost rănit de mai multe ori, simțurile devin atât de ascuțite, încât se schimba frecvența comunicării și nu mai rezonezi cu alte persoane. Bănuiala, îndoiala, cercetarea ocupă un spațiu mai mare în gama instrumentelor de cunoaștere și contează mai mult decât o evaluare obiectivă. Demersul nu mai este autentic și apar erori. Pentru că bănuiala ajunge să fie o idee, dar care nu are mereu de-a face cu adevărul. Relația devine un fel de proces, în care cei implicați vin mereu cu probe de vinovăție și nevinovăție.

Iertarea vine odată cu uitarea și doar printr-o educație intensă și cultivată putem înțelege că a ierta pe cineva înseamnă a reașeza regulile comunicării. Cu cât e mai mare numărul dezamăgirilor în privința oamenilor, cu atât mai mult vor amorți emoțiile, raționalul activat de acel sistem de supraveghere va prelua conducerea. Iar atunci oamenii au rețineri să vorbească despre lucrurile care provoacă disfuncții. Cea mai scurtă și bună cale rămâne comunicarea deschisă și pe cât posibil de sinceră. A ierta pe cineva înseamnă să te ierți pe tine, acolo unde ai fost slab, să recunoști că și tu ai înclinat balanța, a ierta înseamnă să termini o poveste pentru a putea începe alta, pentru că cei care intră în viața ta nu fac parte din povestea trecută și nu vor putea trece de sistemul de supraveghere.

 

Foto pixabay.com

Despre prietenii povară și prietenii pe viață

people-2588793_960_720    Mi-a apărut azi în fața ochilor acest citat despre prietenii și moartea lor, despre momentele când simțim că avem nevoie de alte perspective: „Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.
Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.
O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.” (Mircea Eliade – ”Șantier”). Și, totuși, există prietenii de o viață, cum se spune, care au cunoscut căderile cele mai abisale, dar și înălțările pline de împlinire. La fel cum sunt și prietenii care promit, dar se întrerup brusc sau se sting lent. Fără îndoială, prietenia nu poate exista unilateral, iar ruptura este dureroasă, pentru că lovește în ceea ce dăm cel mai rar, și anume încrederea. Oamenii nu-și deschid sufletul oricui, deși simt nevoia să o facă. Sinceritatea și încrederea sunt cel mai greu de afișat, ori o prietenie nu se poate construi pe ipocrizie și impostură. Relațiile de prietenie care devin o povară, cum spune citatul de mai sus, sunt consecințe ale întreruperilor de ritm. Unul merge mai departe, pe drumul său, celălalt se simte neglijat și rămâne pe loc. Fără să facă efortul de a ține pasul. Se simte folosit și nedreptățit, apoi poate deveni lent un dușman. Sau va uita în timp, purtând nostalgia momentelor frumoase. Așadar, totul se face prin filtrul selecției personale. Cu toate acestea, tot Mircea Eliade spunea că „Prietenia constituie unul dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viața.” 

Firea umană are nevoie să-și împărtășească gândurile, bucuriile, frământările, tristețile, prietenia e o adevărată terapie când la bază nu există interese și condiționări. „Căsătoria spirituală” fără contracte scrise care să prevadă obligații și responsabilități, dar care există în fiecare secundă, pentru că vin din suflet și din energia astrală care a aranjat întâlnirea. Oamenii cu multe puncte comune, cu încercări de viață similare, își vor echilibra mereu forțele într-un raport care menține direcția. Constanța este dată nu de numărul de ore pe care prietenii și le acordă reciproc, cât de faptul că legătura nu s-a alterat în ciuda timpului sau distanței, iar acestea se reflectă în comportament. Știi că un prieten e acolo, oricând, la orice oră, că îi poți vorbi și îți va răspunde. Că nu te va trăda și nu te va folosi ca pe o carte de vizită. La maturitate se face diferența între prietenii, pentru că din copilărie și până la etapa de adult, noțiunea de prietenie cunoaște diverse variante, în funcție de nevoi. Ori tocmai că prietenia nu este ca să umple nevoi sau să hrănească orgolii, ci să-ți fie alături când îți rezolvi acele nevoi. De obicei, frica de singurătate este un prost barometru al prieteniilor. Povara unei prietenii este când toate cuvintele au fost spuse și sunt folosite surogate, care nu pot rezista în timp. Tot ce e fals nu este trainic, de aceea sinceritatea și încrederea sunt cărămizi puternice, pe care nicio răutate exterioară nu le poate sparge. De unde și necesitatea unei selecții, fără de care nu am mai putea fi noi înșine, ci o imagine deformată a cuiva care ia prea mult din noi și oferă foarte puțin.

Foto pixabay.com

Despre spațiile dintre noi/About the spaces between us

English version, here. 

   building-2560103_960_720   Nevoia de spațiu diferă de la o persoană la alta în funcție de educație, mediul în care a crescut, cultură și profesie. Ajungem să apreciem un spațiu pe măsură ce înaintăm în vârstă. Percepția asupra distanței nu e un dar cu care ne naștem, ci se învață după multe experiențe și cu fiecare ne revizuim noțiunea de distanță.

Există un experiment realizat într-o comunitate cu porci spinoși, care a dovedit că animalele au nevoie de un spațiu individual unde se simt în siguranță. În iernile geroase, porcii spinoși se adună și se înghesuie unul în altul ca să se încălzească. Dar, cu cât se apropie mai mult, se ating cu țepii și se rănesc. Uneori le curge sânge, iar atunci se distanțează. Însă frigul pătrunde prin spațiile goale și ei se apropie din nou. Încetul cu încetul ajung să aproximeze distanța potrivită pentru a se încălzi fără a se înțepa. La fel și oamenii simt nevoia să se apropie între ei cât să simtă căldura, dar fără să fie invadați și răniți.

Pe principiul distanță-apropiere se explică spațiile mari pe care unii oameni le păstrează în jurul lor, tocmai pentru că au fost răniți. Iar cei care doresc o apropiere permanentă, până la dependență, nu se simt siguri în spațiul personal.

În tatonările ce preced o relație ne apreciem distanțele, cât putem înainta și câți pași să facem înapoi, fără a-l pierde pe celălalt. Orice tip de legătură este purtătoare a acestor încercări, atunci când nu cunoaștem regulile, cum ar fi spațiile din mediul oficial. Estimarea distanțelor este o formă de decriptare de coduri pentru a putea comunica astfel încât să fim înțeleși. Jignirile, insultele, țipetele fac parte din invadarea galopantă a spațiului cuiva, perturbă echilibrul și strică repere. La fel cum sunt recomandate patru îmbrățișări pe zi , care stimulează senzația de endorfine, atingerile violente provoacă adevărate uragane în organizarea spațiului celui lovit.

Distanțele și apropierile ne definesc, ne stimulează și ne trasează limitele a ceea ce putem construi în relațiile cu cei din jur. Pe spațiile goale se croșetează iubirea, poate de aceea nu o simțim ca pe o invazie, cât timp le umple perfect.

Foto pixabay.com

Despre toamnele sufletului/On the autumns of the soul

English version, here.

     chestnuts-327699_960_720Am tot spus și o spun cât de mult îmi place toamna. Și cred că asta vine cumva cu vârsta. Când eram copil, abia așteptam să vină vara, evident pentru că era vacanța mare, și iarna, datorită Sărbătorilor pline de cadouri și zăpadă. Primăvara și toamna existau doar ca anotimpuri intermediare spre ceea ce așteptam cu nerăbdare tot anul. Abia de câțiva ani, de când nu mai suport căldurile toride ale verii, care nu mai e cum o știam eu, îmi dau seama cât am pierdut că n-am trăit cu adevărat celelalte anotimpuri. Și totuși, primele plimbări pe aleile parcului au fost toamna, prin foșnetul de frunze galbene, îmi plăcea să pășesc pe covorul acela creat de toamnă. Și castanele căzute peste tot, din care le alegeam pe cele mai lucioase și perfecte ca formă. Azi mă bucur de toate acestea altfel, dar lipsește acel idilism și știu că nu va mai fi niciodată. Suntem alții, la fiecare etapă de vârstă, iar inima, șmechera, poate să tresalte la fel. Dar noi nu mai procesăm impulsurile ei la fel.

Dar toamna este mereu despre începuturi, deși atunci natura se pregătește de adormire. Este vorba despre cât culegi și ce faci cu roadele. Un anotimp al deciziilor și al bilanțului, dar și al bucuriei ochiului unor peisaje ale căror culori nu le egalează niciun pictor. Cu tristețea unor apusuri de soare mai devreme, dar mai spectaculoase. Regret toate toamnele pe care nu le-am primit și nu le-am trăit cu fiecare zi. Nu zic secundă, e greu să trăiești viața le secundă, deși toți ne-am dori asta. Toamna reușește să scoată din sufletul matur acel romantism uitat de primăverile de odinioară. Cred că fiecare anotimp lasă undeva, în sertarele sufletului, o amintire ca o boare, ceva, un miros, o culoare, o imagine, o voce, dar mai ales un dor. Dorurile a ceea ce am fost în fiecare din anotimpurile noastre.

Nu, nu mai suntem la fel ca în toamnele trecute, nici ca în oricare anotimp. O confirmare că ceea ce e sigur e doar ciclul perfect al naturii, prin care nu suntem decât purtători de sentimente, visuri și regrete. Da, toamna are în ea nostalgie, dar deloc tristețe. Suntem până la urmă suma tuturor călătoriilor prin acest dans al anotimpurilor, fotograme în derulare, până la terminarea filmului.

Foto pixabay.com