35+, by Corina Ozon

      Aceasta nu e o poveste tristă, este o poveste despre oameni care trăiesc printre noi, care respiră același aer, merg cu mijloacele de transport în comun, fac cumpărături, iar, după serviciu, se duc acasă și se îngrijesc de familie. Diferența este că ei s-au aflat la granița dintre „cele două lumi” și au făcut tot posibilul să rămână aici.

Urcă scările încet și o întreb de ce nu s-a mutat într-un birou la parter. Îmi spune că așa vrea, să facă mișcare, să simtă că răsuflă. Se bucură că vine la serviciu și o întreb dacă nu îi este cald cu bandajul din elastic ce-i ține strâns un braț de la umăr. Răspunde că s-a obișnuit, doar când doarme și-l scoate. Că e mai greu dacă se întâmplă să nu fie soțul acasă, ca să o ajute să îl tragă pe mână dimineața. Are 45+ și de doi ani se luptă cu o formă de cancer galopant. Nu a simțit nimic, au fost semne cu ani înainte, dar nu a crezut că sunt maligne. Le-a tratat pe rând, până când într-o zi, a invadat-o brusc și nemilos. S-a mutat de la un sân la altul, apoi a început să-l vâneze, pentru că, atunci când credea că a scăpat, apărea în altă zonă a corpului. L-a înfruntat de fiecare dată, a făcut citostatice în forma cea mai agresivă, iar acum e bucuroasă că le-a încheiat. Mi-a zis că nu și-a pus problema niciodată de ce ea, nu s-a temut și nici acum nu se teme. Cel mai greu nu i-a fost ei, cât familiei. Spune că, în asemenea cazuri, familia are nevoie de suport moral, ca să-l poată încărca pozitiv pe cel bolnav. Dar a avut tot sprijinul și toată dragostea soțului ei, iar acest lucru i-a creat echilibru.

Mi-a povestit însă că în această perioadă a căutat cauzele, dincolo de istoricul bolilor din familie. A făcut o comparație: acum merge mai des la spectacole, de exemplu. Înainte o făcea mai rar, pentru că se dedica mult treburilor din casă. Dormea câte 4-5 ore pe noapte, pentru că zi de zi își ducea copilul la grădiniță, apoi școală, venea acasă de la serviciu și gătea, spăla, îi pregătea pe ceilalți pentru a doua zi. Îmi spune că, dacă ar fi să dea timpul înapoi, nu ar mai face toate acestea în același ritm. Că i se pare acum o nebunie că s-a privat de la somn și plăceri, doar pentru că așa a fost învățată că trebuie să facă o femeie măritată. Și, nu, soțul ei nu i-a reproșat niciodată că mâncarea nu ar fi fost gata la timp sau că vasele sunt murdare. Însă ea asta a știut că trebuie să facă. Acum ar fi lăsat vasele nespălate în chiuvetă și s-ar fi întins pe canapea la televizor sau cu o carte în mână sau ar fi ieșit să se plimbe. N-ar mai dormi din picioare încă trebăluind, ci s-ar arunca în pat imediat ce ar obosi. Și nu ar mai găti, dacă nu are chef, ci ar comanda de mâncare. Mi-a mai spus și că altfel și-ar alege prietenii, că nu ar mai accepta legături toxice doar din bun simț. Prietenii oricum s-au selectat singuri după boală. A zâmbit tot timpul cât a povestit. Când am ajuns acasă, după diverse drumuri, soarele stătea să apună, iar mie mi se închideau ochii de oboseală. Am amânat ce mai aveam de făcut și am tras un pui de somn.

„Trebuie” să fie spre binele tău și să trăiești mai întâi pentru tine, pentru că multe pot fi recuperate pe lumea asta, mai puțin timpul.