Despre zbor ca alinare a dorului

       Mă fascinează oamenii care fac lucruri pe care eu nu le-aș putea face vreodată. De exemplu, îi admir mult pe piloți și pe cei care sar cu parașuta. Am fost mereu convinsă că în spatele acestui curaj se ascunde o poveste. Și nu m-am înșelat. Am aflat de curând ce l-a îndemnat pe Claudiu să practice acest sport. A emigrat în America acum 7 ani și lucrează în comunicații și transporturi speciale, iar parașutismul îl face în timpul liber, acum este instructor. Mi-a povestit că a fost crescut doar de tată, mama lui l-a părăsit când avea trei luni. Tatăl lui testa piloții, iar el a crescut „între avioane”. „La 11 ani, am zburat lângă tata, într-un avion cu reacție, un IL-39. Mi-a rămas și acum întipărită în minte imaginea bolții cerului în noapte”, îmi spune el. Abandonat de mamă, a fost găsit de bunici și de tatăl lui, care apoi și-a găsit o femeie care l-a îngrijit ca pe copilul lui. Acesteia Claudiu îi spune „mama”.

Mi-a mărturisit că, până acum, nu avut curaj să-și spună povestea, dar a trecut de această barieră. Pentru că el și-a îndeplinit visele. O dată, că a ajuns în SUA. „Imboldul de a trece mereu linia provocărilor m-a adus, pentru o secundă, față în față cu un om care mi-a schimbat optica despre oportunități. Csabo, un om cu o viziune aparte. America. Gânduri ? Nu poți avea. Pentru că nu am putut vedea ceea ce nu puteam atunci. Să muncesc visând șapte ani într-o continuă provocare. Challenge. Cuvânt tatuat acum pe fiecare celulă a inimii și a gândului de reușită, doar provocând poți să speri. Mă bucur că mi-a fost greu. Am cele mai frumoase reușite, tocmai că sunt foarte mici. Dar sunt ale mele și asumate. Prima regulă, ca să zic așa, este să recunoști barierele date de cunoștințele tale, de orice natură. Traiul în US are în contextul experienței și al gândirii mele aceleași componente ca peste tot : asculți, înveți și te adaptezi”. L-am întrebat cum s-a adaptat în America și mi-a făcut o descriere foarte plastică: „Adaptarea, hmm, provoacă curcubee de emoție socială :)) Aș spune că integrarea înseamnă aportul culturii tale la gândirea fluidă de aici și aportul îți recalibrează poziția în societatea de aici. Lipsurile determină dorințele, dorințele generează planuri, și planurile acțiuni. Cu cât ești mai simplu ca structură în „Visul” tău, cu atât nu simți disconfortul drumului până la reușită. Păcat că nu e și în dragoste la fel :))”. Și cum e totuși cu dragostea? „Aici am eșuat, la momentul autocriticii sentimentale am realizat că ” clasicismul în relație ” dispare ușor, dar sigur. Nu mă pot plânge! Am dragostea mea pe cer. Zborul! Este greu să explici oamenilor de ce vrei să sari, de ce vrei să zbori, nu pot, pot doar să le spun atât: descoperi că ești alt om după primul salt. Ai privilegiul să privești Planeta fără să o atingi, poți îmbrățișa aerul și atinge norii. Și poți iubi fără limite, devii dependent! O să rămâi surprins de cât de diferiți sunt oamenii care practică acest sport, ce joburi și activități diferite pot avea, dar toți, absolut toți, au o privire aparte când vine vorba de Zbor! Nu există bariere de vârstă sau limbă, este doar iubire…Zborul leagă prietenii, iubiri, alină dorul. Pentru mine a alinat totul…mai puțin dorul de farfuria de mâncare pusă de mama pe masă… Fiecare salt e unic, ca și oamenii din viața noastră”.

Mi-a spus că dorul îi este un fel de hrană, ca și amintirile. Poate că zborul nu e doar o formă de uitare și evadare, ci și o prelungire a copilăriei, în care își însoțea tatăl pe avioane. Mi-a mărturisit că îi este frică de fiecare dată când sare cu parașuta, dar că este vorba de a-ți cunoaște limitele și că acest lucru i-a folosit mult și în viață. „Cred că cea mai mare greutate pentru sufletul unui om este să fie abandonat. Dar cea mai mare minune este să aibă lângă el pe Eroul vieții lui. Fie că este Tatăl sau Mama, acel erou îl va urmări și îi va construi în timp Caracterul. Copilăria este leagănul de bucurie al vieții. Am căutat de multe ori o unitate de măsură a copilăriei… târziu am găsit-o: privirile pline de dragoste ale Bunicilor. Când dispar ei, dispare prima iubire. Am dragostea mea pe cer, uneori tot ce credem, visăm, sperăm în copilărie ajunge să atingă și să ne schimbe viața. În cazul meu, dragostea unui tată dusă la extrem, neabandonându-mă niciodată, visul a doi frați, Bogdan și Dragoș Boeru, și cel care mai târziu a ajuns prieten și mentor, Florin Ioniță, au adus în viața mea o altă Dragoste: Zborul !”. Claudiu și-a găsit echilibrul, discret, și mi-a mulțumit pentru că i-am dat curaj să-și spună povestea. Ar fi fost păcat să nu aflăm cum zborul te vindecă sufletește.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Claudiu Frigescu