Despre un om absent pe internet

    Știu că mă ceartă că fac asta, că scriu despre el acum. Nu i-a plăcut niciodată să iasă în evidență, nu și-a făcut nici cont de Facebook, de fapt pe nicio rețea de socializare, atipic, singurul mijloc de comunicare folosit la maximum era chatul Gmail. Deși își petrecea tot timpul în fața calculatorului, pe lângă care avea toate device-urile posibile, nu a vrut să facă parte din oceanul virtual. Nici măcar poze nu-i plăcea să facă, așa că nu am ce să ilustrez. Este pentru prima oară când simt un mare gol, când pierd pe cineva. Și încă sper că e o glumă. Fiecare pierdem pe cineva și ni se pare că ceea ce ni se întâmplă nouă nu egalează cu pierderea altcuiva. Eu am pierdut un om care a însemnat enorm în viața mea, nu doar profesională, pentru că aceasta se extrapolează la un moment dat. Paradoxal, deși s-a implicat în atâtea destine, s-a retras imediat, dar a rămas acolo, și ocupă un spațiu mare. Dacă dai delete la asta, se produce o prăbușire între falii. Între ce ai fost dinainte de a-l cunoaște și ce ai devenit după. Atâția îi poartă amprenta prin ceea ce a făcut, încât se poate oricând forma cu ușurință un fel de sectă. A fost un fel de geniu, multe dintre proiectele lui au devenit lucruri necesare și uzuale în societatea de acum. Toți avem o bucățică din ideile lui, le purtăm cu noi, fie când mergem în călătorii, fie când bem un pahar, fie când fumăm, fie când…trăim. El a fost în spatele lucrurilor, așa a dorit să rămână și așa va rămâne. A scris istorie acolo unde stătea mai mult decât acasă, unde, de multe ori, a stat nopți, ca să termine ce avea de făcut. Reușea să controleze totul cu delicatețe și cu o capacitate pe care eu nu am mai întâlnit-o la un om până acum. M-a ajutat necondiționat, nu a fost de acord cu ce am scris (mă refer la primele cărți), el era cu marii clasici, dar m-a susținut. Îi plăcea să mă provoace, ca să vadă limitele și să tragă concluzii. A știut permanent să mențină granița între statutul profesional și cel uman. Avea un talent fantastic să le jongleze în dialoguri și era un as în comunicare, fără să fi făcut o școală în acest sens. Cifrele erau principala lui preocupare, dar ar fi putut să facă orice altă meserie. Știu că mă ceartă că am scris acest text, dar sunt neputincioasă, înciudată și foarte săracă. Și e tot ce am simțit că pot să fac acum. Știu că el nu voia nimic. La fel cum nu vrea să merg mâine să-l văd pentru ultima oară, din moment ce nu a vrut să-l văd în ultimii ani de boală. Rămâne în capturile din Google, în fereastra de chat Gmail și în ultima conversație pe care am avut-o în real. Era un familist convins, dar îi plăcea să călătorească, să vadă filme, să asculte muzică, nu a făcut excese, își iubea copiii, credea în oameni. Nu-i plăceau urările convenționale. Dormea trei ore pe noapte, avea insomnii. Balanța contabilă a vieții i-a dat pe minus.

Cu fiecare pierdere, ne reconsiderăm și noi viața cumva. E bine să facem ce ne place, să spunem ce simțim cui vrem să o spunem, să nu ne punem frâne sentimentelor, să nu purtăm regrete, să fim autentici cât se poate. Din ziua de azi, când spre drumul de la job spre casă am aflat că el nu mai e, îi prețuiesc și mai mult pe cei care îmi sunt aproape. Prieteniile adevărate nu pier odată cu persoanele, ci se transferă înzecit spre alte persoane, care te-au înțeles când ai avut nevoie, altfel ai lua-o razna, n-ai mai fi la fel. Era un om total absent pe internet, 44 de ani, dar extrem de prezent în viețile celorlalți. Iar goana asta nebună pe care o facem zilnic nu merită. Doar ce este pentru inimă și suflet.

Foto pixabay.com