35+, by Corina Ozon

       Am citit astăzi pe internet un „carton”, care mi s-a părut un pic diferit, pentru că se folosea de știință, ca să atingă „coardele sensibile”. Un El îi face Ei o declarație de dragoste sub forma ecuației lui Dirac. Conform căreia, pe scurt, dacă două particule interacționează pentru un timp, iar apoi se despart, ele se vor influența mereu una pe cealaltă, chiar dacă se află la distanță de mii de kilometri sau ani lumină. Desigur, e vorba de cele între care se creează un câmp electromagnetic și, tradusă în vorbe, declarația în cauză spune că cei care s-au iubit la un moment dat sau între care a existat o rezonanță puternică nu sunt despărțiți niciodată. Mă gândeam dacă acest lucru poate fi transpus cumva în parametri pământeni. Și nu este deloc absurd. Cei cu care am avut legături puternice rămân în memoria noastră, cumva o proiecție a lor este mereu vie. Cei care au lăsat urme în viața noastră, cei care au contat într-o perioadă nu au cum să dispară din aria noastră mentală. Este ca și atunci când, pus să reciți o poezie sau să spui o formulă matematică, nu ai nevoie să cauți carțile, pentru că ți s-au întipărit în minte și le porți cu tine oriunde mergi.

Mi s-a întâmplat să îmi apară inexplicabil în minte o persoană, despre care nu mai știam nimic, și să o caut tocmai când se gândea si ea să mă caute. Sau când i s-a întâmplat ceva și, doar fiindcă mi-a apărut ca un flash imaginea ei, așa am aflat. Nu de foarte multe ori, ce-i drept, doar cele alături de care am simțit vibrații puternice într-o perioadă scrisă în inimă. Cei pe care i-am iubit sunt mereu cu noi, ca și poeziile învățate și tabla înmulțirii. Cei care ne-au iubit fac exact la fel. Și cei care ne iubesc acum și nu ne vor mai iubi. Dirac avea dreptate, cel puțin o particulă nu va fi singură niciodată.

Foto pixabay.com