Despre arta ca terapie și „diavolii” lui Dan Ciupureanu (Franța)

Nu știu de cât timp ne-am împrietenit pe Facebook, dar nu ai cum să nu-l remarci din lista de mii de persoane, pentru că mi-am dat seama că e un artist. I-am spus-o și lui, dar el a râs, pentru că e modest și extrem de realist pentru o fire de artist. Dan Ciupureanu mănâncă poezie pe pâine de când s-a născut, pentru că tatăl lui este poetul Ionel Ciupureanu, iar în casa copilăriei din Craiova cenaclurile literare erau ca mesele de prânz. Dan (35 ani) trăiește și scrie în Franța și a publicat trei volume de poezii și romanul „Omar și diavolii”, la Editura Polirom în 2017. A publicat poezie, teatru și proză scurtă în reviste din Franța, Germania și România. Redă frânturi din viața personală pe Facebook și nu-i prea pasă de ce cred unii și alții despre asta. I-am citit interviurile pe care le-a mai dat, pentru că nu se omoară după publicitate, dar nici nu le refuză, după cum mi-a spus. Și acest text are o poveste în spate: l-am rugat prin decembrie, anul trecut, să accepte să-mi răspundă la niște întrebări, a fost de acord, i le-am trimis, apoi timpul m-a purtat prin niște evenimente și perioade foarte aglomerate, încât abia acum am reușit să public articolul despre Dan. El a înțeles, iar eu mă gândesc de fiecare dată când scriu pe acest site că fiecare poveste se cere la vremea ei. Și sunt convinsă că este așa și acum. Chiar dacă s-au mai petrecut unele lucruri între timp, redau răspunsurile lui așa cum mi le-a trimis atunci, pentru că acelea sunt și nu altele. Și asta mi-a confirmat și el înainte să urc materialul pe blog.

L-am întrebat pe Dan cine este și care e diferența între ceea ce și-a dorit să fie și ceea ce este: „Eu sunt Dan- un tip credincios, slab, cu multe defecte, neajunsuri, stări contradictorii, simplu, într-o luptă continuă cu sinele ș.a.m.d. Însă Dan Ciupureanu nu este decât o iluzie construită de cei ce apreciază sau nu ce fac pe plan artistic. Diferența este că nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva decât un bun părinte și un bun partener de viață al femeii pe care o iubesc sperând că, indiferent ce voi ajunge, nu mă voi abate de la acest unic plan.” A plecat acum zece ani în Franța, mai exact la Paris, ca să lucreze, și nu a fost la vie en rose deloc, iar el nu se sfiește să recunoască. Iar sinceritatea lui este cuceritoare, povestește cum a început prin a face curat în camere de hotel, ajungând apoi șeful celor care fac curat. „Bariere am avut de când mă știu, de la mari la imense, însă, prin perseverență, le-am trecut cu bine pe cele de până acum. ” Marile șocuri au fost pierderea fratelui și a mamei.

De ceva timp, Dan e pasionat de fotografie și de film, a postat câteva instantanee extrem de reușite și mi-a mărturisit că arta a fost și rămâne o terapie pentru el. Obiectivul lui prioritar este familia, formată din soția Iulia și copiii adorabili Alexandra și Lucas, cei care-l inspiră mereu. Inocența acestora și felul în care văd ei lucrurile sunt transpuse de Dan în metafore vizuale. „Nu știu ce înseamnă să fii artist, dar dacă nu te referi decât la mine, eu creez în orice condiție și împrejurare, admițind că cele mai reușite creații fiind născute din marile mele tristeți.” Mi-a dat acest răspuns pentru că eu i-am zis că îl consider un artist. Nu-i este ușor să facă artă cu doi copii mici în casă și programul zilnic, și mai ales fără aparate profesionale, însă cu ceea ce are la îndemână Dan a realizat un filmuleț care a făcut furori pe internet și pe care îl puteți vedea la finalul articolului. Pentru că mai am câteva răspunsuri date de Dan în privința definiției iubirii: „Hmm… dacă aș fi coerent, iubirea nu este decât o afecțiune psihică pe care societatea nu (încă) a catalogat-o astfel. Dacă aș fi melancolic, iubirea este cel mai simplu gest pe care îl faci pentru celălalt, fără să conștientizezi sau să contabilizezi asta sau ar putea fi atunci când ai accepta să mori dacă ești sigur că acest lucru îl salvează pe celălalt.”

Și o întâmplare care i-a marcat destinul a fost „Când Iulia (cea cu care sunt de 18 ani) m-a întrebat cum mă cheamă, apoi a ținut să menționeze că am niște ochi frumoși.” Pentru că și Dan a avut căderile lui, și „demonii” lui, l-am întrebat care crede că sunt resorturile interioare pentru ca un om căzut să se poată ridica: „Cunoașterea de sine, atunci când te retragi din cel mai îndepărtat loc al sinelui și, parcă din afara ta, încerci să tragi concluzii, să te observi, să fii mai puternic ca Eu, decât instinctul primar- este la fel de valabil și invers. Cred că scrisul m-a ajutat în acest sens.” Nu poate spune dacă scrisul îi e mai drag decât fotografia sau filmul: „E cum m-ai întreba “Lucas sau Alexandra?” Cred că merg bine împreună, deși separat. De multe ori aș vrea să scriu la fel de bine cum fac unele fotografii norocoase, alteori aș vrea ca fotografiile mele să spună la fel de multe pe cât încerc prin scris.” Eu zic că spun multe povești personale nescrise, la fel cum o fac filmele pe care le realizează. Iată „Dansul”, care o are protagonistă pe fiica lui, Alexandra. O parabolă a tarelor societății văzută prin ochii unui copil. Dan convertește suferința și frământările în artă, și cred că nu mai pot fi multe de spus. Mulțumesc, Dan, pentru răbdare și sinceritate!

Foto arhiva personală Dan Ciupureanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s