Despre o moldoveancă la Londra și alegeri în viață

Când am vorbit cu Anda ca să-mi spună povestea ei, a fost de părere că nu are nimic spectaculos spre deosebire de poveștile aduse pe acest site. Dar eu zic că fiecare om e o poveste. Iar Anda tocmai că nu vine cu unele dintre acele stereotipuri cu care ne-am obișnuit când vorbim despre spectaculos, iar eu am căutat mereu povești din viață, obișnuite, cu bune și cu rele. Anda este din Chișinău, provine dintr-o familie de artiști. La 18 ani a plecat la Cluj cu o bursă de studii, unde și-a cunoscut soțul, iar împreună au trei copii. Au avut copii devreme, la 25 de ani îi aveau pe primii doi. Anda și-a continuat studiile și a finalizat și doctoratul. Apoi au decis să plece în Londra, unde locuiesc în prezent, iar ea s-a dedicat familiei, renunțând la perspectiva unei cariere academice. Cumva ea a valorificat tot ce a învățat transferând în educația copiilor și în suportul dat soțului, dar și în preocupările ei, căci are timp și pentru așa ceva. Dar să pornim pe drumul ei de la început, din Chișinău, unde s-a născut.

„Sunt din Chisinau, dar am plecat la Cluj-Napoca la nici 18 ani, fiind bursieră a Facultății de Jurnalism de la Babeș-Bolyai. Provin dintr-o familie unde s-a scris și s-a cântat, s-a cules folclor și s-au organizat evenimente culturale cu diverse ocazii – lansări de carte ale tatei – poetul Simion Ghimpu – sau lansări de noi cântece ale mamei – Veta Ghimpu-Munteanu (membră a ansamblului Talancuta, dar și redactor muzical de o viață la Tele Radio Moldova). Norocul face ca să îi am în preajmă încă de mică pe interpreții cunoscuți de la noi, compozitorii, poeții, actorii, regizorii, pictori – toată lumea bună ca să îi zic așa. In Moldova a fost simplu pentru mine. Clujul, insă, m-a maturizat. Nu mai eram ”fiica” nimănui aici. Imaginea nu se mai potrivea. A trebuit să mă reconfigurez și să fiu pe cont propriu. Eram basarabeanca din căminul 6, ”blonda” pe care colegii nu ezitau să o corecteze atunci când se exprima ”diferit”. Ușor nu a fost, dar, abia când am ajuns să absolv și Doctoratul tot la Babeș, am înțeles că am reușit. A fost un moment de împlinire muncită, chiar și dacă, profesional vorbind, nu îmi mai servea la nimic, dat fiind că plecasem din mediul academic și jurnalistic din Chișinău, unde predasem la facultatea de Jurnalism. A fost un fel de ”voi reuși sau mă voi da bătuta?”. O provocare pentru a mă autodepăși. Mai ales, că între timp, născusem și al treilea copil și aveam și o mică afacere de gestionat. ”

Andei nu i-a fost ușor, preda lucrările în sesiune cu fetița în brațe, sau lăsa copiii la Creșa studențească, locuiau cu toții în căminul de familiști din campusul clujean și se descurcau din bursele doctorale date de stat. Spune că a făcut toate aceste eforturi pentru a le oferi copiilor o altă lume. În cele din urmă, după ce soțul ei a primit o ofertă avantajoasă, au decis să se mute la Londra. „Stii cum e cu acele planuri strategice pe care ți le propui intr-un viitor apropiat și spre care tinzi? Ei ,uite, Londra nu făcea parte din ele. Nici măcar din cele mai îndepărtate vise ale mele. Mai ales că cei mici mergeau la scoala de germana maternă și ne doream să plece în Austria la studii. Noroc că știau și engleza foarte bine și asta nu ne-a speriat să facem saltul către Londra, unde soțului meu îi apăruse niște oportunități. De altfel, m-am plimbat pe site-ul tau si mă gândeam că, față de acele femei despre care ai scris și care au plecat în lume, obținând realizări, eu, una, nu prea am cu ce mă lăuda. Cel puțin la capitoul ”Realizări pe alte meleaguri!”. Sau, poate, încă nu. Realizările mele cele mai mari țin de ce am reușit să construim noi în cinci ca și familie. Calitățile umane pe care le cultivăm în noi și apoi pe care le lăsăm moștenire urmașilor noștri. Știu că suna demodat, dar consider că astea ar fi reperele.” 

Anda e modestă, desigur, a avea grijă de familie e tot un job, și unul deloc ușor. La această misiune s-a adăugat și grija de a aplana emoțiile și neliniștile legate de mutarea în Londra, responsabilități uriașe. Iată cum a reușit să mențină acest echilibru: „ Familia mea din Chișinău a devenit anonimă odată cu plecatul meu în lume. Poate de aici și vine echilibrul. O iei de la zero și te construiești pe tine ca entitate separată de numele care ți-a simplificat existența fiind acasă la părinți. Însă, într-adevăr, bagajul meu conținea acea semeție a numelui pe care îl port. Am încercat să cresc frumos din acea rădăcină puternică și să îi ofer o continuitate pe măsură.  Dragostea necondiționată părintească, greutatea cuvântului dat, sinceritatea, verticalitatea dar, am înțeles mult mai târziu,că și tăișul ascuțit al cuvântului tot din familie mi se trage. Și poate că e cea mai accesibilă dar și periculoasă armă. ”

Sigur, ca orice om, are și dorințe sau visează, uneori se gândește că i-ar fi plăcut să lucreze în Publicitate, lucrarea ei de doctorat are o temă din zona aceasta- „Impactul publicității asupra societății de consum”. Mi-a spus că a absolvit și Insitutul de Arte din Chișinău și a și prezentat doi ani o emisiune tv și la radio, pe perioada studenției în Moldova. Compensează această nostalgie prin scris, are un blog www.ganduridespletite.com. Nu le numește nicio clipă „neîmpliniri”, ci „lucruri care n-au fost să fie”, pentru că în ierarhia ei prioritate a avut și are familia. Am vrut să știu cum decurge viața ei de moldoveancă în Londra, în care pregătirea academică se împletește cu meseria de mamă. „De ceva ani mi-am schimbat ritmul și de aici am înclinat balanța în direcția abandonată din cauza copiilor mici și a lipsei cronice de timp. Mi-am revendicat cu multe lupte câteva ore pe zi pentru lecturi sau scris. Am înteles că copiii mei se pot descurca deja si singuri (16 ani, 14 ani si 9 ani) la multe dintre treburile casnice, chiar și daca o fac stangaci, și le-am delegat cu cea mai mare plăcere și încredere. Pentru că într-o casă cu trei copiii (chiar și de sunt mai mari acum) munca nu se mai termină niciodată. Iar iluzia că uite, o fac și pe asta și apoi citesc, nu mai are credibilitate. Adormeam dinainte de a deschide cartea. Oricum ziua începe cu trezitul tuturor, pregătitul contra cronometru a pachețelelor pentru școală și alergatul cu cel mai mic (pe care eu il duc și aduc mai mereu) spre poarta școlii. Nu scap nici de cumpărături și pregătit mâncare (diferita pentru toți – de la cei care țin cure de slăbire și până la vegetarienii din familie), nici de călcatul hainelor. Nimic deosebit. Dar printre ele neapărat mă așez să citesc o oră-două sau să scriu ceva. Simt nevoia să îmi hrănesc și circumvoluțiunile, nu doar stomacul.  Mai fac si calcule pentru firma. Așa că – ziua trece rapid. Mă și amuz când mă întreabă unii dacă nu mă plictisesc stând acasă? Probabil că faptul că nu merg de la oră la oră la vreun servici creează ideea că acasă doar se stă. Cum să te plictisești când avem internet și acces la tot ce vrei în ziua de azi, sunt atâtea cărți încă necitite dar și biblioteci în Londra? Cum să te plictisești când ești mamă de adolescenți, iar aici intervine rolul cel mai greu de părinte – cel de psiholog care trebuie sa restabileasca echilibrul hormonal în familie? 🙂 Numai de plictiseală nu poate fi vorba. Poate de aceea sunt ani buni de când nu avem nici cablu TV. E o etapă depășită de a inhala tot ce ni se dă. Ne-am învățat cu toții să căutăm ce ne interesează. Să selectăm.”

Și, totuși, în toată această vâltoare, ar trebui să fie loc și pentru iubire, nu? Anda mi-a dat definiția personală a iubirii: „Hm. Daca ar fi să nu citez pe nimeni sau să mă repet, aș zice că iubirea e acel moment când, aruncând cu furie verigheta de pe deget, te uiți, totuși, cu coada ochilor înlăcrimați unde se va rostogoli. E sucită treaba asta cu iubirea, pentru că de-a lungul timpului își schimbă atât forma cât și manifestările. E o metamorfoză continuă care se cere realimentată mereu. Poate ăsta e farmecul ei?” 

Cele mai importante lucruri pentru ea sunt „familia, echilibrul, evoluția”. Iar decizia care i-a schimbat viața a fost cea când s-a mutat la Cluj Napoca. „Clujul ramâne a fi marea mea dragoste pentru că acolo l-am și întâlnit pe soțul meu, tot basarabean, student la Drept. Era anul 1996 și aveam ambii câte 18 ani. Este locul unde am crescut, am evoluat și ne-am cultivat împreună. Nu degeaba se zice că este important mediul care te formează.”

Singurul regret real este că nu-l mai are pe tatăl ei alături, de nouă ani, dar se gândește să-i aducă un omagiu scriind o carte.

Suntem obișnuiți să punem semnul egal între reușită și succese profesionale, dar există mai multe paliere pentru a face ceea ce simți că trebuie. Anda nu a ascuns în sertar diplome, ca să crească copii, e o femeie modernă (ne-am cunoscut la Londra acum jumătate de an), activă în cercurile culturale, prezentă la evenimente, publică articole în reviste științifice și încă visează. Iar mie acest lucru mi se pare cel mai important: să reușești să contrazici clișeele făcând totul bine, dar în mod original.

Foto Arhiva personală Anda Vahnovan

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s