Corina Ozon Connections, Curaj si reinventare

Despre o pasiune din joacă și un vis în Canada

     Veronica a venit din Iași în Toronto cu un bagaj de așteptări, impactul realității a fost dur și spune că de șapte ani se află în curs de adaptare. În țară a absolvit Facultatea de Psihopedagogie, în Canada nu a găsit un job pe măsura pregătirii sale, „am frecat podele si am spălat bude”, dar n-a renunțat la visul de a avea ceva pe sufletul ei. Anul acesta a deschis un studio „Play with Paint”, un loc ca un fel de terapie pentru cei care vor să evadeze din stresul cotidian și să se refugieze aici ca să picteze pe ceramică, sticlă sau pânză. În plus, studioul găzduiește și evenimente culturale. Dar să începem cu începutul.

Sunt o moldoveancă visătoare de la Iași care a crezut mereu că poate mai mult, care și-a testat fără milă limitele. Unii spun că sunt născută in căruța cu coviltir, de am atâta dor de ducă și de schimbare. Nu cred că mi-am găsit încă locul. Canada este doar o stație, un vis împlinit. Să vedem cât îmi voi dori să continueAm aterizat în Toronto, într-o zonă urâtă și murdară și am fost extrem de dezamăgită. Am venit cu temele nefăcute, cu o idee complet greșită despre ceea ce aveam să găsesc aici. Primul meu job a fost într-o cafenea iar șefa mea, româncă, la interviul de angajare mi-a spus printre dinți că nu o interesează diplomele mele românești care valorează zero aici. Am frecat podele si am spălat bude, iar mama mă certa de câte ori vorbeam la telefon că am făcut atâta școală ca să fiu servitoare prin străini și, de ce mă certa mama mai tare, de-aia mă încăpățânam sa rămân și să reușesc cumva. Nu cred că după 7 ani de Canada sunt adaptată. Încă mă lupt cu mine însămi.” mărturisește Veronica. Un timp scria pe blogul ei, unde puteam citi printre rânduri unele supărări de-ale ei. „Am scris pe Mama Canadei o vreme, apoi l-am abandonat. Am vrut să fie consemnată undeva experiența mea aici pentru că înainte de aterizare eu citeam blogul Franciscăi și l-am găsit foarte util. Mă gândeam că poate voi fi și eu de folos cuiva. E greu începutul când nu ai pe nimeni aici să te ajute și să îți ghideze pașii cât de cât. Totul e nou. Nici să mergi cu metroul nu știi, că la noi la Iași nu aveam de-astea. Și, dacă vreodată m-am plâns in România că muncesc prea mult și că îmi este greu, abia aici am aflat ce înseamnă muncă adevărată. Am fost prințesa și alintata tatii și înțelegi cât de greu mi-a fost să fiu Cenușăreasă. Încă mă zbat. Caut joburi mai bune, mai bine plătite, să pot plăti facturile mele, dar și ale atelierului meu de pictură, oaza mea de fericire.”  

Despre visul ei devenit realitate, Veronica povestește cu însuflețire: „Play with Paint este numele studioului deschis de mine în luna Septembrie, este locul unde eu nu simt niciodată că muncesc. Acolo, cei ce au nevoie să evadeze din lumea asta atât de încrâncenată, pot petrece câteva ceasuri pictând pe ceramică, pe sticlă sau pe pânză. Se adresează tuturor, indiferent de vârstă sau abilități. Am demonstrat de nenumărate ori celor ce spuneau că nu au talent că pot face lucrări extrem de reușite cu puțină atenție și îndrumare. Piesele de ceramică le smălțuiesc și le ard în cuptor special devenind astfel amintiri neprețuite. Organizez petreceri cu pictură în studio sau mă deplasez acasă la clienți, organizez workshopuri de pictură pentru firmele care țin la angajații lor și investesc în team building. Play with Paint îmi dă posibilități nelimitate de a organiza tot felul de evenimente în studio. Vreau să pun spațiu gratuit la dispoziția scriitorilor pentru întâlniri cu cititorii sau altor artiști care vor să arate lumii ce știu să facă. Visez și mă străduiesc să pun în practică multe proiecte pentru că frica mea cea mai mare este să nu am regrete în ultima clipă că nu am încercat.” De ce play? „Sunt absolventă de Pedagogic și de Psihopedagogie. Noi învățăm temeinic de-a lungul a cinci ani de liceu să ne jucăm, să modelăm sa facem frumosul din nimic. Toate colegele mele sunt așa. Îmi amintesc ce tapiserii frumoase făceam în liceu, ce picturi, ce minunății meșteream din hârtie la orele de atelier. Apoi am aprofundat jocul și în facultate și am ajuns un copil mare caruia îi place să meșterească și să creeze. Nu este terapie în cazul meu. Este o nevoie primară.” 

Am întrebat-o ce este iubirea pentru ea: „Iubirea nu se definește, se simte. Urăsc întrebarea “de ce mă iubești?”. Dacă începi să enumeri motive, e o iubire din interes. Trebuie că iubirea e ceva mai presus de rațiune. Cele mai importante lucruri pentru mine sunt în ordinea asta: copiii mei, sănătatea și să iubesc.” Veronica se definește foarte bine și, în ciuda dezamăgirilor, știe să ia partea bună a lucrurilor: „Chiar nu îmi amintesc obstacole care să mă fi marcat atât de mult încât să poată avea titlul de “cel mai cel” și mulțumesc soartei pentru asta. Am probleme ca tot omul, dar le abordez cu maturitate și nu mă încăpățânez pe un anumit rezultat. Sunt flexibilă și mă strecor cumva până la urmă. Cred că e o genă românească pe care o avem toți și care ne ajută să ne descurcăm în orice situație.”

Veronica mi-a mai spus că i-ar fi plăcut să dea la Teatru, face și tot felul de obiecte homemade. După multe încercări și căutări, se pare că întoarcerea la baza solidă a cunoștințelor sale e o opțiune bună. A reușit să împletească psihopedagogia cu hobby-urile sale legate de artă. Dar eu mai cred că și simțul umorului a ajutat-o să treacă peste obstacole. 

Foto arhiva personală Veronica Lupu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s