Despre renunțări și simplitate

           Am început să folosesc fond de ten destul de târziu, când lucram în televiziune, apoi ca să-mi acopăr pistruii, apoi din obișnuință, nici după pâine nu ieșeam fără un strat cât de subțire. Nu era deloc confortabil, deși acoperea imperfecțiunile, dar purtam mereu cu mine un tub mic cu pasta minune, care de multe ori se usca nefolosită în geantă. Vara era greu să port ochelari de soare, iarna pătam căciulile și fularele. Asta ani la rând. În luna mai, când am fost în America, s-a întâmplat ceva. O prietenă care are un salon m-a invitat la o ședință de masaj, mi-a vorbit de Joery, un libanez care lucra doar cu produse din plante, realizate de el. Totul a durat aproape o oră, tratament cu prosoape fierbinți și uleiuri de trandafiri, mișcări ușoare pe față, gât și brațe, însoțite de cuvinte pe care nu le-am înțeles. După ședință mi-a spus că pielea mea a reacționat foarte bine și să nu mai folosesc fond de ten, pentru că nu am nevoie. Nu știu pe ce ton a spus și cum, dar din acel moment nu am mai pus pe față farduri. Astfel am descoperit că viața mea s-a simplificat. Dimineața dorm mai mult, am renunțat să beau și cafea acasă, am timp și de un mic exercițiu, rimel și ruj, și ies pe ușă. Operațiunea demachierii s-a redus și ea ca timp, astfel că am mai câștigat câteva minute seara.

Mi-am dat seama că orice renunțare vine la pachet cu un câștig, de la minutele în plus de dimineață, am extins la timpul pe care-l acord discuțiilor. Vorbesc mai mult cu câțiva oameni și mai puțin spre deloc cu alții. Mai multă energie pentru a face alte lucruri. Este ca și cum s-a deschis încă un ochi și văd mai clar ce e în jur, văd totul mai simplu și îmi place așa. Cred că atunci când pleacă cineva definitiv și irevocabil din viața ta, te ajută să deschizi sinapse pe care nu le foloseai, cu alte cuvinte, nu te lasă singur și neajutorat.

Mergeam pe stradă și am văzut ușa de la biserică deschisă, am intrat, știam că el obișnuia să meargă acolo. Am rămas pe partea stângă, așa am simțit că făcea și el. Am privit mult timp icoanele, cupola frumos pictată, știu că și ochii lui s-au umplut cu imaginile astea. Abia când am ieșit și i-am aprins lumânarea la „Morți”, s-a prăbușit ceva în mine. Eram revoltată, cum adică să-i pun lumânare la „Morți”, când mereu una de la „Vii” era și pentru el? Nu puteam conștientiza gestul, nu-l puteam accepta. Am mers pe jos până acasă și într-o anumită porțiune a drumului, am început să plâng. Ce bine că e vară și am ochelarii pe ochi! Niciunul dintre oamenii care treceau pe lângă mine habar n-avea că ochelarii mi se umpluseră de lacrimi. Poate ar trebui să fim mai atenți la cei care poartă ochelari de soare. Eu voiam să nu mă bage nimeni în seamă, ca să pot plânge, nu plânsesem destul când se plânge de obicei. Și nu sunt singură mai niciodată ca să plâng în voie. Mereu veneau lacrimile când treceam printr-un anumit loc de pe stradă. Știu că el obișnuia să se plimbe pe strada aia, mai ales când mergea spre parc. Ce durere o fi fost în sufletul lui, ce gânduri nerostite au rămas captive în acea porțiune de drum și se întâlnesc cu gândurile mele? Trebuia să îmi șterg lacrimile, aveam de dus o radiografie la stomatolog, făcută de un aparat care cânta „Fur Elise”, în timp ce-mi fotografia dinții. Ce bine că nu mă mai dau cu fond de ten! Ar fi rămas pete pe față de la lacrimi, măcar rimelul e watherproof. Mi-am simplificat viața, poate doar înseamnă că trece timpul mai repede peste mine, chestie de organizare. Suferința nu mai doare așa tare, sufletul e uscat, îl aud cum trosnește ca niște vreascuri călcate în picioare. Cred că starea pură este când nu simți nimic. Suntem doar niște arhivari de stări implantate pe suferință, atât cât să o simțim în doze și să facem diferența. Între simplitate și complexitate.

Foto pixabay.com