Despre „rana” colectivă și arta vindecătoare

             Călătoriile, cu cât sunt mai multe, cu atât nasc întrebări mai multe. Și acesta este rostul călătoriei, de cunoaștere, de experimentare. Împreună cu cărțile mele am ajuns în diferite locuri de pe glob, iar ultima mea aventură a fost la Roma, unde am revenit într-o mică vacanță, la invitația unei prietene, pentru a-mi sărbători ziua. Am văzut ceva din Europa până acum, ceva din America și Canada, și ca orice român am remarcat organizarea, politețea, simplitatea și relaxarea oamenilor. Ca orice român m-am întrebat de fiecare dată: de ce la ei da și la noi nu? Am remarcat și faptul că românii plecați de multă vreme au împrumutat de la societatea care i-a adoptat toate regulile de bună purtare. Deci nu e ceva în neregulă în ADN-ul nostru. Și, pentru că nimic nu e întâmplător, zilele acestea am citit două cărți excelente, „Negustorul de pipe”, de Paul Gabor, și „Țara mea suspendată”, de Anca Mizumschi. Aparent, între ele, nu este nicio legătură. Cartea lui Paul e o colecție de „bijuterii” literare, cartea Ancăi o anamneză menită să aducă la lumină traumele unui popor. Ambii autori sunt stabiliți în străinătate, Spania, respectiv America. Și-au scris volumele locuind în afara țării, chiar dacă sunt total diferite, eu am găsit un fir comun. Doar trăirile diferă ca exprimare. S-a întâmplat ca în „Țara mea suspendată” să găsesc răspunsuri, confirmări, mai ales că Anca Mizumschi este psihoterapeut și din această perspectivă abordează tema „rănii colective” nevindecată. Când trăiești o perioadă mai mare în afara casei în care te-ai născut, te decupezi și lumina reflectorului cade altfel, pe lucruri pe care nu le vedeai dinăuntru. Asta nu înseamnă că tu ești vindecat complet de ceea ce te ținea pe loc înainte de a te smulge. Lipsa arhetipurilor și a valorilor, avansul istoric și implicit al civilizației pe care alte popoare îl au față de noi, secole de cultură greu de recuperat, pe toate le bifasem ca posibile variante de răspunsuri la întrebările mele: de ce ei da și noi nu? Îmi place termenul de „închisori mobile” folosit de Anca: „Închisorile mobile din noi nu dispar la Otopeni. Nu există o poliție vamală românească care confiscă închisori interioare. Ele sunt acolo, de fiecare dată, prezente pe banda de bagaje, călătorind cu noi. Generație după generație”. Auto exilul, segregarea, izolarea sunt decizii personale, consecințe ale alegerilor.

În Italia mi s-a întâmplat ceea ce mi se întâmplă cu fiecare călătorie, destinderea, nu automat, încă sunt setări că poate fac ceva ce nu ar fi în regulă. Italienii, se știe, sunt persoane zgomotoase, vorbesc și râd tare în locuri publice, și totuși nu mă deranja. Lipsea agresivitatea, pe care Anca a definit-o la noi ca fiind „un țipăt de durere”. Ea mai spune că ne comportăm ca popor „ca și cum am avea o dependență emoțională majoră față de lideri abuzivi”, referindu-se și la schimbările socio-istorice extrem de marcante. Generații traumatizate de stat la cozi, cu noaptea în cap, de imposibilitatea de a se exprima liber, de a crea, amenințate și șantajate de părinți și profesori, acestea au crescut copii după aceleași principii. Și am primit confirmarea că totul stă în educație, în cei șapte ani de acasă, transmisă nu doar pe direcție orizontală, cât de-a lungul istoriei. Educația impune valorile de bază care se formează în jurul respectului. Apoi e cultura, decapitată la noi sistematic, de zeci de ani. În țările în care se respiră cultura, ea e prezentă la fiecare colț de stradă, în detalii, de la obloane și aranjamente florale până la vânzătorul de înghețată cu toneta pictată vesel. Pentru că arta este, cred eu, singura care trezește toate celulele stimulatoare de endorfine și simțurile, în mod natural, și aceasta este o dovadă a faptului că inspirația/creația este de natură divină, dincolo de limitele umane. Arta, prin toate formele ei, unește oamenii, transmite energii pozitive, sparge bariere și educă. „Poporul are nevoie de vindecare, nu de insulte. Pentru că nu le merită”, mai spune Anca, pentru că sunt răni vindecabile.

Și ca să revin și la cartea lui Paul Gabor, acolo găsiți artă, bucăți de puzzle, pe care, după lectură, le puteți asambla cum vreți. Exerciții de respirație, flamenco amestecat cu arabescuri, vânătoare de demoni interiori, în toate variantele, ceea ce iese e frumos. Asta e puterea artei, de a deschide acel ochi din noi, închis de alții, care nu știu să iubească. Și nu doar asta, arta se poate dezvolta în orice condiții și pe orice nivel (chiar și în interiorul ființei, ca terapie, atunci când nu poate fi exprimată), doar să fie încurajată și împărtășită.

Foto pixabay.com