35+, by Corina Ozon

            De mai bine de o săptămână am aterizat acasă, după o lună de turneu peste ocean. Nu știu cum au trecut săptămânile, nu am mai scris aici de dinainte să plec, ultimul text e din 1 mai, și, deși am fost de nenumărate ori tentată să scriu, am renunțat. Multe povești, mulți oameni, multe întâmplări. Toate se suprapun și am nevoie de timp ca să se așeze. Practic, am călătorit în timp, la propriu și la figurat, după trei săptămâni, mi s-a făcut dor de casă, de fată, de motan, de birou. Mindset-ul își căuta busola. Greu de controlat aceste reglaje astfel încât să mă pot bucura de prezent. Pentru că a fost o lună intensă, în care am combinat vacanța cu munca de scriitor, o lună în care am fost doar musafir, invitat, răsfățata tuturor, o lună în care nu am avut grijile zilnice, presiuni, obligații de achitat. De fapt, a fost o curățenie interioară prin transfuzie, dar pe care acum o plătesc cu o cădere. Căderea de după vacanțe, de după sărbători, de după momente intense. Am reintrat rapid în ritmul de acasă, de la serviciu, încă simt că totul se mișcă prea repede, că nu-mi ajunge vremea. În cap se scriu texte singure, dar pur și simplu creierul nu e destul de autoritar să dicteze mâinilor să scrie. Răsfoiesc folderele cu fotografii din telefon, privesc peisajele cu veverițele ca Chip și Dale, care au venit să-mi mănânce din palmă în Oak Park, lângă casa unde s-a născut Hemingway, în Chicago. Apoi imaginile din grădinile prietenilor din Michigan, cele de la evenimente, chipuri de oameni zâmbind, eu și Magda în mașină, pe diverse drumuri, Niagara cea tulburător de curgătoare, panorama orașului Montreal de pe Chalet Mont-Royal, restaurantul de la etajul 70 din Chicago, fotografia făcută instant la Muzeul Ford (singurul lucru pe care l-am pierdut, a rămas doar în telefon), clădirea Stan Mansion, Toronto cu diversitatea lui, după amiaza de barbeque cu prietenii de acolo. Și îmi amintesc ce făceam în fiecare din acele zile, îmi amintesc stările de atunci și simt că acum încep toate să se sedimenteze. Am nevoie ca toate lucrurile să se așeze, să devină amintiri, pentru a face loc celor ce se vor întâmpla. 

Am avut iar dureri de umăr, cunosc simptomul, câteva luni după moartea tatălui le-am suportat, este tristețea acumulată și neexprimată, acum e convertită în căderea de după călătorie. Au dispărut, văd reclame cu un fel de saci mari, colorați, care se umflă cu o singură mișcare de brațe, iau aerul și îl înghit cu lăcomie, iar sacul se transformă într-o saltea comodă. Avem nevoie de culori și de confort. Văd fluturi cu aripi maro, intrați speriați pe fereastră, aduși de valurile de căldură, și mi-e dor de fluturii colorați. Știri cu sinucideri, oameni admirați și invidiați pentru fericirea lor, dar când vom învăța oare să nu mai judecăm aparențele, să nu mai judecăm în general? Da, căderi avem toți, resursele diferă și mindset-ul care nu-și mai găsește busola câteodată. Stările și sentimentele contradictorii, cum sunt bucuria succesului și oboseala, tristețea, singurătatea, pot crea drame interioare. Unde granițele nu sunt bine delimitate, supapele nu-și mai pot regla presiunea. Dorul, care mie nu mi-a dat pace cu puțin înainte de a termina călătoria, a fost o supapă care mă ajuta să rescriu repere. Mai am de umblat, mai am de învățat. Fac update-uri și îmi dă bogăție de oameni și de experiențe. Greu procesul de digestie, de ardere a trăirilor pentru a deveni hrană mai târziu.