Despre o învățătoare cu chip de model și putere de samurai

on

29663429_1884126385221605_972803819_n      Când am întâlnit-o acum trei ani la o lansare de carte pe care am avut-o la Constanța, mi-a făcut niște fotografii foarte frumoase, iar eu eram sigură că e fotograf profesionist. Apoi am crezut că e un fost fotomodel care fotografiază ca hobby, pentru că e o femeie foarte frumoasă. După un timp, mi-au apărut pe Facebook picturi de-ale ei, și nu oricum, pentru că ea poate picta lesne și la fel de frumos atât pe un perete imens, cât și pe o lingură de lemn, și pe pânză, și pe o hârtie de ambalaj. Mai târziu s-a tuns și a început să practice kenjutsu, arta luptei cu sabia. Măi, să fie!, mi-am zis. Ce e cu fata asta și cu ce se ocupă de fapt? Când am văzut că pirogravează în lemn, am rămas fără replică. Dar să vedeți ce față am avut când am aflat că este învățătoare, și încă una foarte iubită de copii. Recent a inițiat o campanie inedită de strângere de fonduri pentru a achiziționa bănci noi pentru elevi: a realizat semne de carte pe care le-a vândut pe internet. Iar misiunea a fost îndeplinită.

Lili are 32 de ani și e din Constanța. Nu am rezistat să nu o abordez și să o rog să-mi spună când are timp de atâtea lucruri. Am mai aflat, pe lângă ce văzusem deja, că din școală și-a dorit să dea la Liceul de Artă, dar părinții nu au fost de acord, iar la sfârșitul liceului de chimie-biologie s-a pregătit pentru admiterea la Academia Forțelor Terestre din Sibiu. Însă din cauza unei probleme de familie a fost nevoită să renunțe. A urmat o perioadă financiară grea, iar la îndemnul unor cunoștințe a urmat Colegiul de Institutori. Îmi spune că nu i-a trecut prin cap să devină învățătoare, dar s-a dovedit că viața a dus-o într-un loc plin de satisfacții. A urmat și Facultatea de Psihologie și Științele Educației: „La scurt timp după înscrierea la facultate am găsit la avizierul secretariatului un anunț. Primul loc de joacă deschis în Constanța făcea angajări. Aici a început totul. Aici învățam să interacționez cu copiii și să mă joc cu ei, la cursuri învățam partea de teorie. De la baby-sitter am ajuns la face-painting pe la petreceri, apoi am mai retușat un perete pictat,și am prins gustul. Treptat, am intrat în lumea asta a animatorilor, mergând destul de des pe la petrecerile pentru copii, ca extra-job. Deși am mai schimbat în timpul facultății locurile de muncă, toate au fost la locuri de joacă, înconjurată întotdeauna de copii.” Iată că tot pasiunea pentru artă a introdus-o într-o lume neexplorată de ea. Sigur că am întrebat-o când are timp pentru atâtea lucruri, din domenii diferite: „Nu vă închipuiți că ziua mea are 48 de ore. Nici pe departe. Mai tai o oră (5-6) de somn, mai uiți să faci de mâncare (săru mâna, mama!). Recunosc, totuși, că multe le fac noaptea, după ce îmi pregătesc materialele pentru școală, după ce termin activitățile cu copilul (pe care am încercat să îl implic în cât mai multe alături de mine, tocmai din dorința de a nu se simți neglijat).”

29749125_1884126388554938_96667476_o Eu tot cred că are un secret și nu-l spune. Mai ales că acea campanie cu semnele de carte a necesitat un efort foarte mare. „După cum toată lumea știe (dar toți se fac că nu), cele mai multe și mari investiții în școli sunt realizate datorită părinților. Acum nu se mai strâng bani la fondul clasei, se donează… Anul acesta, odată cu trecerea în clasa I, am schimbat sala de clasă. Cum oamenii din jurul meu au mai degrabă sufletul mare, nu și contul în bancă, cu toată bunăvoința și efortul părinților de a reamenaja sala de clasă, acest lucru a fost posibil doar parțial, reușind  să zugrăvească. Băncile scârțâiau la cea mai mică atingere, erau instabile iar scaunele rupte și total neadecvate unui elev, mai ales unuia de clasa I. Stăteau cu greu în ele, mulți fiind nevoiți să-și pună picioarele sub ei, spatele nu le stătea drept, distanța dintre ochi și caiet era foarte mică, și multe altele. Au vrut să le schimbe, dar asta însemna, pentru mulți dintre ei, mai bine de un sfert de salariu. La momentul respectiv aveam în clasă 7 elevi de la centrul de plasament (acum o parte dintre ei fiind dați în asistență maternală) și 4 ale căror venituri sunt doar bursele sociale. Încă dinainte de Crăciun m-am gândit ce să fac să îi pot ajuta și să pot strânge niște bani pentru ei. Nu îmi dau seama cum mi-a venit ideea, tot ce știu este că vorbeam pe whatsapp cu un prieten, aveam pe birou niște spatule de lemn, și tot creionam pe ele. I-am trimis o poză cu ce am făcut, n-a priceput nimic, și-atunci am desenat ceva mai cu simț de răspundere. Atunci mi-am dat seama că pot fi folosite ca semne de carte. Am stat în noaptea aceea și am lucrat 20 de semne, a doua zi la școală, era într-o vineri, am făcut poze, și am scris pe facebook despre asta. Inițial postarea a fost doar pentru prietenii din lista mea, însă la îndemnul unor prieteni din radio am făcut-o publică. Donați pentru bănci, primiți un semn de carte drept mulțumire din partea noastră! Ce am gândit eu nu s-a potrivit însă cu realitatea. Au fost care au comandat un număr semnificativ pe care să le fac în următoarele săptămâni, dar care nu au mai livrat și banii, și uite-așa m-am întins pe mai bine de 3 săptămâni de nopți nedormite (la un semn de carte se lucrează 40 minute), epuizată până la capătul puterilor, adormind în mașină, cadă, cu capul pe masă ori așezată în fund, pe pat. Dar m-am încăpățânat să-l duc la bun sfârșit și am făcut-o. Scaunele au fost schimbate, ba chiar au rămas câțiva bani din care le-am cumpărat materiale pentru orele de abilități și arte vizuale și vopsea magnetică pentru a le amenaja un colț mai altfel, destinat orelor de lectură.”

29681467_1884126378554939_491474442_oProfesorii au contribuit și ei la cumpărarea semnelor de carte, iar Lili are comenzi și pentru 1 iunie. „Atunci când singurul tău venit este salariul de profesor, e greu să nu ai o atitudine retrogradă și să-ți păstrezi pasiunea aceea de a educa. Aici cred că ține foarte mult de felul omului de a fi, de interesul și implicarea nu numai în procesul de predare/învățare ci și în acela de umanizare a celor din jurul nostru. Până la urmă noi suntem niște modele pentru elevii noștri. Vrem implicare din partea lor, ne implicăm și noi. ”, spune Lili. A adăugat că a ales să trăiască făcând ce-i place, viața fără limite și fără să-i pese de ce spun cei din jur. Când a împlinit 30 de ani, și-a impus să  alerge de ziua ei 30 km: „Eu, care mai mult de 10 nu puteam alerga, tocmai pentru a-mi depăși limitele. Și uite așa au pornit provocările, urmând ca la fiecare sfârșit de an să îmi aleg câte una care să mă scoată din zona de confort. După cei 30 km a urmat primul meu semi-maraton pe nisip, anul următor maratonul 42 km tot pe nisip, iar pentru anul ăsta m-am înscris la primul meu triathlon care va avea loc pe 8 septembrie: 2 km înot în Vidraru, 40 km bicicletă pe Transfăgărășan și 10 km alergare”. Mai e nevoie să spun încă o dată cât de mult o iubesc elevii și ce dascăl apreciat este? „Cred că în relația cu ei mă ajută cel mai mult faptul că eu am fost un ”copil problemă” în clasele primare. Eram foarte băiețoasă, mă băteam cu toată lumea, tata era chemat mereu pe la școală. De fiecare dată când se întâmplă vreun incident în clasă, îl privesc din trei puncte de vedere. Al copilului, al părintelui de copil(mă ajută mult că fiul meu are aceeași vârstă cu elevii mei) și apoi al profesorului, încercând să le combin pe toate, să mediez conflictul și să le explic pe înțelesul lor dezavantajele unui comportament negativ.” 

29748151_1884124468555130_762363073_oDa, Lili este și mamă, și soție…V-am spus că eu chiar cred că are ceva forțe magice. După părerea mea, dacă cineva mi-ar cere să o descriu pe Lili, îmi vine în minte că este cool, e un cuvânt care o definește. Prin povestea ei, Lili demonstrează că doar ieșind din zona de confort poți să răspunzi provocărilor și să dobândești energii nebănuite pentru a face lucruri pentru cei din jur. Cumva, anumite nemulțumiri se convertesc în fapte bune, iar lucrurile la care ai renunțat, dar la care ai visat mereu, revin în viața ta sub altă formă, poate chiar mai generoasă. Subiect de meditat pentru cei care cred că și-au greșit drumul.

 

Foto arhiva personală Lili Sumănaru

Anunțuri

4 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Fabiola Ion spune:

    Am cunoscut-o personal pe Lili de curând, într-o campanie de voluntariat, menită să strângă fonduri pentru conservarea tradiţiilor dobrogene, în speţă o casă tradiţională din zona Tulcei. O ştiam de pe facebook şi de la Ziua Iei în Constanţa. Nu pot spune decât că are tot respectul meu pentru ceea ce face şi pentru talentul ei. Da, am văzut şi cumpărat minunatele ei semne de carte, sunt deosebite. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Corina Ozon spune:

      A fost și la lansarea la care ai fost și tu, acolo ne-a făcut poze 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. Fabiola Ion spune:

        Aaa, ce tare! Pe atunci, nu știam nimic de ea. Cum ne mai intersectează destinul drumurile…

        Apreciat de 1 persoană

      2. Corina Ozon spune:

        Nimic nu e întâmplător 😉

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s