Despre două iubiri înmormântate și o viață

         Mi-aș dori ca această poveste să fie citită până la ultima literă.  Pentru că e vorba despre cum se trăiește atunci când crezi că nu mai poți trăi. Am întâlnit-o la o lansare de carte, pe care am avut-o acum doi ani la Brașov, o știam de pe blogul ei și de pe Facebook. Îi știam drumul prin infern, pe care l-a parcurs și reparcurs ani la rând. Când am văzut-o, i-am admirat frumusețea și blândețea, am remarcat cumva resemnarea senină și puterea de a zâmbi. Este economist la un liceu și a scris două cărți: „Dincolo de cortină” și „Păsări. Doruri”.  Eu am întrebat-o de unde a avut resurse ca să treacă peste ce a trecut, ea mi-a spus că se consideră o învinsă de cancerul care i-a luat tot ce a iubit mai mult. Că a avut câteva tentative de a-și lua zilele, dar are prieteni care i-au fost mereu alături. Că mai crede în iubire și mai crede că nimeni nu e singur niciodată, decât dacă își dorește asta. Gabriela Hornoiu și-a pierdut soțul, apoi unicul copil, ambii bolnavi de cancer. Viața a lovit-o sistematic acolo unde doare cel mai tare. De-a lungul meseriei mele de ziarist, apoi de când scriu cărți și ascult povești, am văzut multe situații la limită, oameni care cad și se ridică. Inspirată de ei am scris acest fragment din cartea mea „Până când mă voi vindeca de tine” (2016): „Când vine vorba despre suferință, totul se condensează în zicala panaceu: Omului îi e dat atât cât poate să ducă. Câte morți poate să ducă un om? Și câte despărțiri?”

29573127_10213563016568209_6445044502951362560_oGabriela a acceptat să-mi spună povestea ei. „M-ai întrebat cine este Gabriela? M-am întrebat adesea şi eu! O vreme mi-am spus că sunt o fericită, apoi o văduvă, după un timp am fost iar o fericită, dar n-a durat, m-am transformat într-un soldat, am luptat de două ori cu celulele maligne ale soţului şi ale fiicei mele, şi acum sunt o învinsă. Gabriela a fost cândva o tânără visătoare, rar îmi amintesc de ea, dar nu zăbovesc, mi-e milă s-o privesc. Cine este Gabriela Hornoiu? În viaţa de zi cu zi este economist la un liceu. Acasă este mama Dariei, prin oraş este un om simplu, iar pe blog este între noapte şi zi.” Firul poveștii se deapănă și își amintește cum l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț: „L-am cunoscut pe Locotenent când aveam 20 de ani, el era student la Academia Militară, eu căutam un drum. Picasem examenul la Academia Militară, picasem examenul la Facultatea de filologie, lucram ca arhivar şi mă pregăteam pentru încă un examen. Ne-am cunoscut pe 5 aprilie 1987, la un spectacol. Eram membră a Cenaclului Militar, pentru el eram o micuţă poetă. Nici nu ştiu cine a făcut primul pas. Ne-am hotărât să ne căsătorim foarte repede, râdeam mult, şi pentru noi, viaţa era un hohot de râs. Nu aveam nimic, nici eu, nici el, am stat o vreme pe la ai mei, o vreme pe la ai lui, apoi la un cămin de garnizoană, şi când râdeam noi mai cu foc, mi-am dat seama că sunt însărcinată. Nu ne-am speriat, doar ne-am făcut nişte liste cu priorităţi, ne-am mutat şi am luat viaţa mai în serios. Ne-am cumpărat diverse pentru casă, el era deja Locotenent, eu eram învăţătoare, deveneam responsabili. Aveam 22 de ani! Privind de la înălţimea anilor mei, eram nişte copii. După o veme am născut-o pe Daria, şi ne băteam care să fim mamă. Cred că nu-i plăcea rolul de tată. Îşi dorea să o legene, să-i facă baie, să o plimbe. Când era acasă, nici nu simţeam că am copil. Doar că el pleca des în aplicaţii şi se întorcea tot mai obosit. Tot mai tăcut. Râdea rar şi icnea în somn. Revoluţia ne-a prins ca pe doi pui golaşi. N-am înţeles nimic din ea, el a fost plecat până în februarie, eu am rămas acasă şi am plâns. Când a încetat alarma cu ieşire, a venit acasă, dar era alt om. Avea o privire tristă, vorbea tot mai rar. Într-o seară am descoperit că avea o pată mare pe picior. Era semnul leucemiei. Pe 8 iunie 1990 a bătut pas de defilare, a salutat şi s-a înălţat la cer. Avea 23 de ani, eu nu-i împlinisem. Eram văduvă cu un copil în braţe şi al doilea în burtă.”

Gabriela a pierdut sarcina, era atât de speriată, încât nu se putea gândi la ce va face. O vreme a stat la socrii ei și trei ani au trecut până să-și revină. Într-o zi, și-a luat copilul în brațe și a pornit cu primul tren spre Brașov, acasă, din Severin. La Brașov a locuit o vreme la mama ei, apoi s-a mutat la căminul unui liceu. Atunci a început resetarea. „Şi am început să-mi confecţionez arme, să lupt cu viaţa. Lacrima nu prea este o armă iscusită şi, dacă o foloseşti, le arăţi celor din jur cât de slab eşti. Aşa că mi-am şters lacrimile, m-am angajat la liceul pe care îl absolvisem cu ani în urmă, mi-am dus fiica la grădiniţă şi am luat-o de la capăt. Daria creştea frumos, Daria devenise centrul universului meu, era busola. Era Betelgeuse, cea mai frumoasă stea din Orion. La cinci ani citea, la şapte ani ştia tabla înmulţirii, desena ore întregi şi-mi spunea mereu: Mami, tu eşti doar a mea, eu te iubesc cel mai mult, ca pe o vară! Eram vara copilului meu, iar ea era viaţa mea!” .

29541425_10213563016128198_8150649657702219776_nAu urmat ani de liniște interioară și bucurie, și când totul părea reașezat pe linia de echilibru, a venit o lovitură cruntă. „În clasa a şaptea am aflat că fiica mea are cancer, neuroblastom, şi a început chinul ei, chinul meu. Domnul Cancer ne-a cam găsit singure pe lume, a bătut la uşa noastră, şi noi, primitoare, i-am deschis. S-a instalat confortabil în vieţile noastre şi nu a mai plecat. Ne mai lăsa uneori să respirăm, dar nu pentru mult timp. Boala Dariei ne-a schimbat. Am devenit cele mai bune prietene. Știi ce e uimitor? Copila mea nu a renunțat la școală, era mereu cea mai bună, după un an de chimioterapie, a intrat la cel mai bun liceu brașovean, pe care l-a și terminat cu o medie fabuloasă. A avut în schimb o perioadă în care, ca să ajung la ea, trebuia să-mi croiesc poteci săpate cu lacrimi. Dintr-o dată n-a mai vrut să fie fiica cea ascultătoare, a devenit rockeriță, și-a schimbat hainele, a început să asculte un alt gen de muzică, și să vorbească tot mai puțin. Salvarea a fost iubirea, în clasa a IX/a s-a îndrăgostit de cel mai minunat puști care a existat vreodată. Un băiat înalt de vreo doi metri, cu părul lung, șagunist și el, și-atunci, fiica mea și-a adunat apele și le-a adus în matcă. Nu a fost ușor, dar nici greu. Învățasem să îi vorbesc altfel, ca de la adult la adult. Și asta era pentru ea o încântare. Am știut ziua în care și-a început viața sexuală, am știut totul. A rămas cu tânărul T până în ziua în care s-a stins. Privind la ei, mă vedeam pe mine și pe tatăl Dariei. Aceeași intensitate, aceleași trăiri, aceeași statornicie. Când Daria era prin clasa a VIII-a am descoperit că scrie, și-am încurajat-o. La 16 ani a publicat prima carte, Dincolo de oră. A continuat să scrie până s-a stins, câteva scrieri le-am adunat eu într-o altă carte, un jurnal al ei, Simplu, Daria de Daria Hornoiu. S-a stins în ultimul an de facultate, ar fi fost șefă de promoție. Am fost cea mai fericită mamă, Daria a fost darul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit, și tot el mi l-a luat. Nici acum nu accept că nu mai este. Oamenii îmi spun că sunt puternică. Nu sunt. Sunt doar încăpățânată. I-am promis că nu mă voi sinucide și nu am făcut-o, cu toate că… Ar fi împlinit 29 de ani anul ăsta. În mintea mea nebună încă îi sărbătoresc nașterea.”

E ca și cum ar fi mereu iarnă, doar că uneori mă bucur de zăpadă. Sau mă prefac”

29496886_10213563015968194_6718025649258233856_nDaria s-a stins acum șapte ani, pe 21 martie. A lăsat multe urme și amintiri puternice în cercul ei de prieteni. Gabriela nu și-a luat zilele, dar a avut momente în care durerea i-a rătăcit mințile. „După, n-a mai fost nimic la fel. Mi-am făcut blog și am început să scriu povestea noastră, Locotenentul, Daria, soția și mama. Uneori îmi amintesc de o Gabriela tânără, dar o gonesc repede din gândurile mele. În primul an mă duceam noaptea la cimitir și-i înveleam mormântul cu pături, să nu-i fie frig, aprindeam continuu lumânări, să nu-i fie întuneric. O căutam pe străzi, mai ales toamna, Daria iubea toamna, cu toate că era născută în iulie. Mă duceam în parc și mă uitam la toate fetele tinere cu părul lung, îmbrăcate cu blugi și purtând la gât eșarfe colorate. Mi-o aminteam cântând Edith Piaf, eu nu regret nimic, și începeam să plâng. Urcam dealul spre casă, însoțită de labradoarea noastră Roua, intram în casă și mă aruncam țipând în pat: Îmi vreau viața înapoi. Nu a bătut nimeni la ușă să mi-o aducă.”

29496584_10213563016368204_74325993900212224_nDar din nou s-au activat supapele de siguranță, iar Gabriela a început să se ridice în picioare. „Ca să pot continua, am început să urc munții, la început inconștient, fără să mă tem de urși, de avalanșă, de frig, de nimic, Nici măcar echipament nu aveam, nici bani, rămăsesem plină de datorii, cancerul e o boală scumpă. Am început să fac diverse chestii să mai câștig un ban. Am cusut, am gătit, am făcut curat. Nu mi-a păsat niciodată că sunt totuși absolventă de ASE. Am știut că viața este o luptă. Lacrimile nu te ajută să trăiești. Mi-am făcut câțiva prieteni, vreo cinci la număr. Cu Ana și Eugen urc munții, cu Rada mă plimb prin Brașov, cu Monica povestesc ce simt, ea este medic pe bune. Iar Dana, mama lui T, este prietena mea de suflet. O mai am și pe Olga, dar ea este departe. Încă plâng în fiecare seară, intru în camera Dariei și-i povestesc ce am mai făcut, ce vreau să mai fac. Uneori mă trezesc noaptea și-mi amintesc că nu este, și-atunci, un hohot ciudat îmi cuprinde trupul și câteva minute nu mă pot stăpâni. Corina, nu-i ușor să-ți pierzi copilul, rămâi neom. Acum, pierderea soțului meu nu mi se mai pare așa greu de suportat. Și nici n-aș putea să fiu ipocrită, au mai fost bărbați în viața mea, după el. Doar că nici unul nu a fost el. O vreme m-am ocupat de copiii orfani, le-am organizat tot felul de sărbători. Unele inventate de mine, Ziua copiilor fără părinți, și a părinților fără copii. Apoi m-am implicat, din umbră, în tot felul de acțiuni. E un fel de a trăi. Nu se compară cu ce a fost. E ca și cum ar fi mereu iarnă, doar că uneori mă bucur de zăpadă. Sau mă prefac.”

29512801_10213563016328203_4030685219404120064_nAm întrebat-o dacă mai crede în iubire, mi-a răspuns afirmativ și cu aceeași franchețe, asemenea unui medic care citește o radiografie: „Îmbătrânesc, anul ăsta împlinesc 51 de ani, viața m-a schimbat, am devenit mai atentă, mai vigilentă. Daria era scutul meu, mă apăra de curtenitori nedoriți. O femeie văduvă pare o pradă ușoară, nu am dus lipsă de atacatori. Când locuiam în unitatea militară, după moartea soțului meu, într-o vară, un ofițer a intrat noaptea pe geam, peste noi în casă. Lăsasem fereastra deschisă, nopțile în sudul țării sunt insuportabile. Ăsta a fost primul incident, au mai urmat. Eram odată la un banchet, un domn m-a invitat la dans și a început să mă pipăie, insistent, să-și apropie fața de fața mea, l-am împins, știi ce mi-a zis? O faci pe sfânta, crucea mă-tii de curvă! Era un domn cu școală multă. Dar m-am și îndrăgostit. De medicul care i-a scos pircingul Dariei din limbă. A fost și aia o nebunie. N-a durat, se întorsese cancerul Dariei și era tot mai violent. Am și acum un prieten bun, poate cel mai bun prieten. Chiar dacă mai cred în iubire, nu am chef să iubesc, nici n-am mai avut, mă dor toate rănile. Însă încurajez mereu tinerii, oamenii în general, să iubească. Iubirea deschide uși neștiute în noi, ea este cheia. Femeile îndrăgostite sunt mai frumoase, mișcările lor sunt senzuale. Port și acum urmele câtorva săruturi, nu sunt vizibile, le simt doar eu. Viața fără iubire este stearpă.

Am urcat Ciucașul, și mi-am băut apa repede, fără să știu că este muntele fără nici un izvor. Când am ajuns în vârf, nu mă puteam bucura de frumusețe, mi-era sete, foarte sete. Cam așa și viața fără iubire. Din nefericire, femeia Gabriela Hornoiu nu mai seamănă cu mama Dariei, nici cu soția Locotenentului. Împietresc.”29573008_10213563016448206_122095101202661376_n

Gabriela mai spune că nu ești singur niciodată, că mereu te așteaptă cineva la capătul drumului. Că tentația de a-ți lua zilele este mare, dar e un mod nedemn de a trăi suferința, când atâția oameni și-ar dori să trăiască, și e bine să ceri ajutorul specialiștilor, la nevoie. Viața e un dar, spune Gabriela. Iar eu susțin ca ea a avut mult curaj să-mi spună povestea, pentru că nu e ușor să retrăiești suferința repovestită. Și îi mulțumesc.

 

 

Foto arhiva personală Gabriela Hornoiu

Anunțuri

3 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Iosif Strasbourg spune:

    Sunt traumatizante pierderile fizice ale celor dragi, iar cei ramasi adeseori sunt învinsi de aceste despartiri, ori pierzându-si mintile,, ori punându-si capat zilelor pentru a scapa de suferinta sufleteasca.
    Cei care rezista sunt Suflete si caractere puternice si curajoase, adevarati eroi ce lupta cu ei însisi ancorându-se de speranta unui nou început, constientizând în timp, ca aici în „valea umbrelor mortii” totul este relativ, dureros, efemer, de scurta durata si imprevizibil.
    Nastera, viata si moartea sunt caracteristice pamântului, acest „Rai-Iad” în care fiecare om nascut din femeie trebue sa-l experimenteze,
    Este scoala Sufletelor îngerilor cazuti,din gratia Tatalui ceresc, Suflete nemuritoare (îngeri) îmbracate (închise) în materie relativa elemente consumabile, reciclabile (pamânt, apa aer) într-o framântare si transformare ciclica atemporala, fara sfârsit.
    Cei întelepti înteleg aceste fenomene superbe si traiesc etern, nemuritori transmitând întelepciunea lui Dumnezeu generatie dupa generatie, acestia fiind slujitorii fideli iubitori de Adevar, urmasi si descendenti genealogic ai lui Avraam, Isaac si Iacov, însa care nu L-au recunoscut pe UNSUL lui Dumnezeu, MESIA eEiberatorul si Împaratul vesniciilor, vânzându-L si tradându-i IUBIREA prin complotul pus la cale de liderii religiosi ai poporului care atunci, ca si azi în asociere cu liderii politici ÎI vând pe multi arginti IUBIREA, acest har oferit în dar de Dumnezeu Tatal tuturor celor ce-L accepta si cred în jertfa suprema a TATALUI si ZIDITORULUI universului .
    Toate religiile de pe planeta Terra sunt capcane ale întunericului obscur în care „sarpele” siret cloceste oua de „basilic” din care iau nastere de secole, „pui de napârci si serpi” care amagesc si însala Sufletele oamenilor lipsiti de ADEVARATA IUBIRE a TATALUI UNIC… HRISTOS ISUS…
    Fii binecuvântata cu pace, sanatate si fericire, draga Corina !

    Apreciat de 1 persoană

  2. alinaroxanazota.wordpress.com spune:

    Dumnezeu ne e calea…El e #lumina. O alta mama, cu dureri si zambete deopotriva!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s