35+, by Corina Ozon

     Orice poveste de iubire a început cu promisiuni și cu speranță. Nu am ales întâmplător azi, 14 februarie, următoarea poveste, doare la citit, a durut și la scris, dar este o lecție de supraviețuire. Pentru persoanele care trăiesc captive în propriile temeri și slăbiciuni. Monica Berceanu mi-a relatat cu sinceritate și deschidere trauma prin care a trecut, și așa cum mi-a spus chiar ea, „e doar o parte…”. Doar această parte este suficientă pentru a înțelege ce legături se pot crea cu un abuzator și de ce e grea desprinderea. Ne e frică și rușine de rănile purtate și preferăm pansamente superficiale și iluzorii, în loc să o curățăm și să o dezinfectăm?

Monica are 32 de ani, dar nu credea că îi va mai apuca. Acum este terapeut de familie și cuplu. „Monica Berceanu este o FEMEIE născută din nou. O FEMEIE-cuvânt,  care ştie că pentru a putea trăi cu adevărat, trebuie să mori faţă de cea care-ai fost, să îţi răstigneşti singură trecutul şi greşelile şi să porneşti la trăit cu tine însăţi, până ce Dumnezeu îţi va scrie o poveste de dragoste care să înceapă cu un angajament: „Până când moartea ne va despărţi!” Zic femeie-cuvânt pentru că pentru mine el, cuvântul, este Dumnezeu. Prin El s-au făcut toate şi cu El de mână am ieşit din iad. Dacă nu era El, am spus mereu: aş fi murit demult. Vindecarea mea se datorează în primul rând lui. De n-aş fi scris, demult eram ţărână…”, se descrie ea însăși.

Știam de povestea ei, pe care a crezut-o ca fiind de dragoste, și care a luat turnura unui horror, cu umilințe de neimaginat. „Abuzurile au început lin, ca o poveste de dragoste adevărată, care se naște după un timp în care stă în propria-i lume, și respiră prin sine.  Întâi mi-a fost dat să aleg. Mi-aduc aminte ca ieri clipa în care mi-a spus, în camera-i unde totul miroasea a vechi: „Alege: eu sau Răzvan, prietenul tău bun! Daca mă iubești, nu e normal să il pupi sau să îl îmbrățișezi pe el!” A fost cea mai grea decizie pe care o luasem până la vârsta aia -18 ani- pentru că cineva îmi spunea tăcut, în mine însămi, că nu e normal să-mi dea de ales între el și un prieten care nu avea nici un gând „necurat” cu mine. După ce evident că l-am ales pe el, a început „picătura chinezească”: nu mai ai voie să ai relaţii nici cu prietenele tale, pentru că fie sunt curve, fie sunt proaste, fie „se dau la mine”. Nu mai ai voie să ai relaţii cu tatăl tău, pentru că este tot bărbat şi nu ştii niciodată ce urmăreşte, mai ales că e alcoolic. Nu ai voie nici să ieşi fără mine, pentru că într-o relaţie ieşi numai împreună cu partenerul tău. Nu ai voie să ridici ochii de jos în faţa unui bărbat, pentru că asta ar însemna să îmi afectezi mie imaginea: femeia mea e numai a mea, iar dacă are cea mai mică tangenţă cu alt bărbat, înseamnă că e o femeie uşoară. Iar eu un prost că o iubesc.  Au urmat apoi imbranceli, înjurături, jigniri; eram forțată să mănânc fără mâini, scoasă pe balcon dezbrăcată în plină iarnă, pentru a „învăța cine comandă”, obligată să scriu în fiecare minut ceea ce făceam, să dorm pe jos, în timp ce el dormea în pat, căci „curvele nu dorm lângă mine. Se târăsc pe coate.” Am fost lovită cu pumni și cu picioare, călcată la propriu în picioare și forțată să mă dau cu capul de pereți, sub amenințarea că lipsa cooperării va lansa o nouă serie de lovituri ale lui; mi-a fost pus briceagul la gât să recunosc o relație cu alt bărbat, care nu exista; am fost amenințată cu prostituția. Și lista e lungă, iar modalitatea „de operare ” , greu de descris în cuvinte.  Mi s-a spus că voi înnebuni încet, dar sigur, exact în ritmul picăturii chinezeşti. Că voi ajunge într-o zi să nu mai pot deosebi realitatea de închipuire. Şi da, am fost la un pas distanţă de a înnebuni. Mi-am dat seama după ce am scăpat din mâinile lui.”

Am întrebat-o dacă l-a iubit pe acel om vreodată, pentru că și ea știe la fel de bine despre confuzia de sentimente care se creează în asemenea condiții. „Nu, nu l-am iubit pe acel om, deşi atunci eram ferm convinsă că ceea ce simţeam era iubire adevărată.  A fost o dependență profundă de un bărbat cu grave tulburări emoționale. A fost o relație toxică, începută și continuată, în ciuda oricărui abuz, pentru că eu eram o femeie căruia tatăl nu i-a fost aproape când a avut nevoie. Nu dau vina pe tata pentru nimic, spun doar că nesimțindu-mă valorizata si acceptată de tata, am ales un bărbat care mi-a oferit la început ce îmi doream de la cel ce mi-a dat viață. Eu eram o femeie cu o stima de sine nu scăzută, ci făcută praf, cu o frică teribilă de a nu fi abuzata de bărbații care află că eu „n-am tata”, și care avea nevoie de protecție. Am crezut că l-am iubit până am ajuns eu însămi într-un proces lung de terapie, pe lângă miile de pagini citite despre abuz, traumă și relații.”

Și, totuși, Monica e o fată inteligentă, este adevărat că relațiile cu tatăl ei nu au fost din cele mai bune, dar atârnă în balanța alegerilor din viață. M-am întrebat dacă a vrut vreodată să scape din această relație-prizonierat sau a suportat în speranța unei schimbări? „Şi una şi alta. Cercul vicios era ăsta: întâi fugeam de frică să nu mă omoare, sau să nu înnebunesc, apoi mă întorceam când mă căuta spăşit, să îşi ceară iertare şi să jure că nu mai face, doar să nu îl mai agit şi eu, prin neascultare, pentru că „ştii bine că tot ce te învăţ e spre binele tău, să nu ajungi o curvă şi o proastă.” Mă întorceam la el când revenea speranţa că se va schimba şi gândul greşit că din vina mea îmi iau bătaie şi sunt umilită, pentru că dacă eu nu aş face greşeli, nu aş primi atâta chin. Dar pentru că eu sunt rea, el îmi aplică nişte consecinţe pentru a mă învăţa să fiu o femeie adevărată. Vezi începutul nebuniei?”

Poți să mai crezi în iubire, după o asemenea experiență terifiantă? Mai ales că, veți vedea, povestea Monicăi nu se oprește aici. „Da, cred cu tărie în iubire. Am descoperit-o acum 3 ani, când L-am înțeles pe Dumnezeu. Iubirea este un sentiment care se naște în timp, și se dezvoltă o viață. Trece prin diverse etape de maturizare și crește tot mai mult. Dar niciodată nu moare. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.  Dragostea nu va pieri niciodată.” (Sfânta Scriptură, 1 Corinteni 13:4-8) Dar când citești că SUFERĂ totul, nu înseamnă să accepți să fii abuzata. Ci să suferi împreună cu omul respectiv pentru a vă maturiza împreună. Înseamnă să treceți împreună prin boală, prin frică, prin certuri, prin furtuni, dar cu bucuria și cu conștientizarea că tot ce se întâmplă are rostul de a vă face să vă iubiți mai mult. Iubirea este o intimitate pe care nu o poti dezvolta doar făcând sex de 30 de ori pe săptămână și necertandu-te niciodată, ci învățând să ierți și să îl pui pe omul de lângă tine mai presus de tine, dar cu condiția ca el, la rândul lui, să te pună pe tine mai presus de sine, și amândoi să Îl puneți pe Dumnezeu deasupra voastră. Eu cred cu tărie că într-o relaţie sunt 3: tu, el și Dumnezeu.”

Monica a cochetat cu poezia și scriitura, apoi s-a făcut psihopedagog. Ironia sorții a făcut ca devenirea sa în psihologie să fie determinată și încurajată cumva de bărbatul care a abuzat-o, un om de altfel inteligent, însă diabolic de inteligent. Pishoterapeut a devenit după o altă experiență, când a cunoscut un alt bărbat despre care nu a știut că suferă de o tulburare de personalitate. E convinsă că asta e menirea ei, să-i ajute pe cei cu mințile încătușate. „Iubirile toxice din viața mea m-au adus unde sunt azi.”, spune Monica.

Tot legat de cel de-al doilea bărbat este întâmplarea care i-a schimbat viața: „Într-o noapte mi-a spus că nu mai poate trăi așa. Tulburarea respectivă îi distorsionase gândirea, iar efectele tratamentului psihiatric administrat îi dăduseră peste cap organismul. Ambele, cumulate, îi provocau frici (că cineva îl urmărește în permanență, inclusiv teama că eu sunt un psiholog al unei organizații criminale care scotea informații de la el), insomnii și dureri crunte, fizice. Și-atunci mi-a spus așa: „Te iubesc, dar nu mai pot. Eu mă voi sinucide pentru că nici nu mai rezist, și nici pe tine nu e normal să te chinui așa. Stai de atâtea luni cu mine în halul ăsta, nu dormi, nu mănânci. Nu meriți să te distrug. Roagă-te tu la Dumnezeu, că tu ești credincioasă, dacă mai ai vreo speranță că mă voi face bine vreodată. Pentru că numai El mă mai poate salva acum. Tu ai făcut tot ce ai putut.” N-am să uit niciodată cuvintele alea. M-am rugat cu ultimele puteri și am spus:
„Doamne, dacă exiști cu adevărat, salvează-l, cu orice preț. Chiar de va fi să nu mă mai iubească, sau să plece cu altă femeie și eu să sufăr iar. Orice să mi se întâmple mie, numai salvează-l pe el!” Și a doua zi am descoperit că schema lui de tratament nu i se potrivea. Medicul l-a schimbat, și din ziua aceea starea lui s-a ameliorat. Greu, dar a fost salvat. Posibil ca mulți să-mi spună că sunt nebună și că a fost o coincidență, dar povestea e atât de clară (o voi scrie și în carte) că nu ai cum să crezi că vorbim de nebunie sau de coincidențe. Omul acesta a fost salvat, iar prețul pe care eu a trebuit să îl plătesc a fost adevărul: „Nu te-am iubit de fapt niciodată. Eram bolnav când te-am cunoscut și tu erai barca mea de salvare. Îți mulțumesc pentru tot și rămâi îngerul meu păzitor, dar meriți un bărbat care să te iubească!”

Astfel Monica a început drumul spre propria vindecare. Și atunci, în mintea mea, s-a născut întrebarea dacă un psihoterapeut poate să vindece detașat, fără să se raporteze la propria experiență? „Un terapeut TREBUIE să intre intr-un proces de psihoterapie ÎNAINTE să înceapă să profeseze. Este absolut necesar să își „lucreze” trecutul și să aibă o viață echilibrată. Nu vei putea ajuta alți oameni dacă nu ai smerenia de a te lăsa ajutat de cineva în transformarea ta. Dacă nu face acest lucru, orice terapeut se poate implica emoțional în povestea de viață a clientului său și va fi subiectiv. Din lipsa vindecării propriului suflet vin, din păcate, și relații romantice între psihoterapeut și client, relații care dăunează ambilor și dependențe ale clientului față de terapeutul lui. Sunt multe de spus aici, dar este crucial să se știe că indiferent că ai trăit sau nu un abuz, pentru a lucra cu psihicul omului trebuie să fii un om echilibrat. Terapeuţii nu sunt oameni perfecți, dar e necesar să fie conștienți că au o meserie în care nu ai voie să-ţi permiți să spui „Se poate și așa!””

Monica lucrează cu setările și blocajele oamenilor, și nu am putut să închei dialogul cu ea fără să o întreb cum poate fi conștientizată o femeie abuzată, să capete curaj să plece din mediul nociv? „O femeie abuzată poate crede despre ea că trebuie să suporte bătaia pentru că altfel copiii ei vor creşte fără tată şi ei o vor urî pentru că i-a despărţit de tatăl lor. Dacă această femeie îşi va umple mintea cu convingeri adevărate, de genul: „Bătaia nu este permisă, indiferent de greşelile pe care eu le fac, iar dacă mă separ de tatăl lor, copiii mei vor trăi în linişte şi nu vor fi martori ai abuzurilor. Astfel, îi voi ajuta să crească sănătos.”, îi va fi mai uşor să contracareze gândurile greşite care-i vin în minte când abuzatorul o caută sau când tremură de frica separării, crezând că nu va putea face faţă singură viitorului. Femeile abuzate au nevoie de mult timp pentru a-şi rescrie viaţa şi convingerile şi de a le aplica, pentru că s-au obişnuit să fie mereu judecate şi învinovăţite pentru ceea ce fac şi ce sunt.”

Nu toate poveștile de dragoste au final fericit. Și nimeni nu e obligat să rămână acolo. Este foarte greu de acționat, însă odată decizia luată, se va deschide un alt drum. Pentru că oricui i se poate întâmpla.

Foto arhiva personală Monica Berceanu