Despre Crăciunul celor incompleți

heart-2719081_1280      E primul Crăciun fără tata. Nu m-am gândit că va fi anul acesta, și e greu, pentru că a plecat de trei săptămâni. Adică abia a plecat, nici nu m-am dezmeticit. Casa miroase a sarmale și, la fiecare fel de mâncare gătit spunem: „Ce-i mai plăcea lui tata!”, „Ce-ar mai fi mâncat și tata!”. Sunt în etapa aceea în care încă îl aștept să apară, sau îmi vine să spun „Să-l sun pe tata”, „Să-l întrebăm pe tata”, și mă opresc la timp. Atât de neașteptat și repede s-a întâmplat totul, încât nu pot să cred că e chiar primul Crăciun fără tata. Că toate acțiunile legate de el au verbele la timpul trecut.

Știu că nu sunt singura care și-a pierdut un părinte. Empatizam cu cei care și i-au pierdut, dar până nu ți se întâmplă ție, nu poți înțelege cu adevărat. Trebuie să-ți reașezi reperele, pentru că e vorba de ceva ce nu poate fi înlocuit de nimeni și cu nimic. Nu e un gol, pentru că avem inima plină de el, e o absență pe care sunt nevoită să o accept ca fiind permanentă, definitivă și irevocabilă. Sper să fie liniștit și să-i fie bine acolo unde este. E singura consolare de altfel. Recunosc, mi-e un pic ciudă, ar fi putut să mai stea, iar, când merg pe stradă și văd cerul, soarele, oamenii, nu pot cuprinde cu mintea că el nu le mai vede niciodată.

Ce fac eu ca să trec mai ușor peste această pierdere? Mă port firesc, dar mai reținut. Nu îmi impun, dar așa simt eu că sunt mai liniștită. Sunt mai atentă cu cei din familie, marcați de același necaz. Am fost mereu atentă cu ei, dar acum le acord mai mult timp,  sunt mai mult prezentă, ca și cum ne dăm mâna și ne împrumutăm unii de la alții cu energie. Îmi continui proiectele începute și fac tot posibilul să nu mă cuprindă tristețea. Discuțiile cu cei apropiați, cu prietenii sunt foarte binevenite. Accept suportul moral, și e bine să-l cereți, fără jenă. Când simt nevoia să fiu absolut singură, o fac pentru câteva minute și încerc să văd unde și ce doare cel mai tare. Încerc să găsesc răspunsuri logice la toate întrebările, mereu de la specialiști (de exemplu, dacă sunt de natură medicală, vorbesc cu un medic). Îl pomenim pe tata firesc și facem în așa fel încât să nu existe timpi goi, în care s-ar putea instala tristețea. Linia e foarte subțire, un simplu flash și te poate arunca în afara drumului pe care mergi. Echilibrul este greu de menținut, dar prin exercițiu devine ceva natural. Nu știu dacă și ce există dincolo de moarte, dar tatăl meu și-a anunțat dispariția cu trei săptămâni înainte, printr-un vis premonitoriu pe care l-a avut fratele meu. Atunci am crezut că anunță o boală grea, o răscruce, dar nu moartea, așa cum el însuși a anunțat-o în vis. Nici nu știam de stadiul suferinței sale și nu ne trecea atunci prin cap că se va întâmpla ce s-a întâmplat. Știu că m-a așteptat să mă întorc din Canada, a făcut un efort să deschidă ochii, ca să mă vadă (pentru ultima oară) și a mai trăit ținut de aparate o săptămână. Nu voi uita acea dimineață însorită, în care am fost trezită din somn de telefonul prin care fratele meu a spus doar: „M-au sunat de la spital…”. Credeam și nu credeam, îmi venea să plâng și nu. El nu avea nici loc de veci, pentru că respingea orice discuție despre moarte, la fel ca și despre spital. Cărțile m-au ajutat, am plătit locul de veci cu drepturile de autor. Și am fost cumva mândră că am putut să fac asta, pentru că și el era mândru de mine că sunt scriitoare. Că am reușit acolo unde el nu a apucat să ajungă.

Nu aveam de gând să public acest text, l-am scris inițial pentru mine. Scrisul e mâna întinsă permanent spre mine. Am scris „Divorțurile amanților”, o carte hazlie, când mama se operase în urma unui cancer și făcea chimioterapie. Era modul meu de a merge pe firul subțire. Scriu și acum la o carte începută în luna aprilie, despre decădere și supraviețuire. Așa s-a întâmplat sau poate nu e o întâmplare. Am decis să public acest text pentru a-i ajuta și pe alții care trec prin ceea ce trec eu. Și, în general, pentru toți cei care au suferit o pierdere, indiferent pe ce cale: abandon, despărțire, moarte…Pentru că e greu să te simți incomplet, mai ales de sărbători. Dar orice suferință se poartă cu demnitate, modul în care suferim ne definește.

Nu vreau să memorez rănile infectate de pe mâinile lui, iritațiile de la gură, din cauza intubării, mâinile lui umflate ca niște pâini coapte, barba crescută…Dar privirea lui, aceea ultima, plină de iubire, nu vreau să o uit niciodată. Retinele noastre s-a imprimat reciproc. Fiecare cu imaginea celuilalt. Iar Crăciunul de anul acesta e incomplet din punct de vedere fizic, dar complet cu amintiri. Nu ne putem controla sentimentele, dar avem puterea de a face selecția cu ce dorim să rămânem. Se spune că fiecare om care pleacă face loc cuiva pe măsură în viața aceasta. Iar tata a fost un om extraordinar, și nu o spun eu asta.

Foto pixabay.com

Anunțuri

9 gânduri despre “Despre Crăciunul celor incompleți

  1. Ştiu foarte bine cum e, am pierdut-o pe mama în martie 2016. E un gol oribil, pe care nimic nu-l umple. Îl (o) vezi în orice, şi acum încă mi se pare uneori că o aud strigându-mă din cealaltă cameră. Noroc că timpul atenuează durerea, dar niciodată suficient. E ca o rană ce se vindecă greu şi doar superficial. Dar trăiesc cu convingerea că şi acum vă veghează şi mă susţine, cum a făcut-o toată viaţa.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Pierderile celor dragi,
    rup din noi bucati de suflet,
    uneori se scurg multi ani,
    pân’ se lasa pacea-n cuget.

    Constiinta nu ne lasa,
    santelegem ca cei dusi,
    au plecat, ei sunt acasa,
    cei ramasi suntem strapunsi.

    Noi, cu-a noastre sentimente,
    limitati de timp si spatiu,
    ziditi ca Ana-n perete,
    nu vedem CERUL albastru.

    Limitati de o gândire,
    mostenita de milenii,
    nu credem în nemurire,
    caci ne-au înselat ‘viclenii’.

    Toti suntem facuti de Tatal,
    având în noi nemurirea,
    chiar daca pamântul trece,
    infinita e …IUBIREA !

    Fii binecuvântata de Tatal ceresc, din inima, cu drag îti doresc !

    Apreciat de 1 persoană

  3. De sărbători, durerea pierderii celor dragi se accentuează. Poate nu toată lumea simte la fel, dar la mine așa este. Astăzi, de Sf Ștefan, ar fi fost ziua soțului meu. S-a dus la Cer în mai 2016, la patru luni după l-a urmat și tata. Bietul de el, nici măcar nu știa că ginerele lui nu mai este. N-am vrut să-i spunem, suferise mai multe AVC-uri, am încercat să-l menajăm, nu știam dacă va rezista șocului. Cred însă că a simțit totul, chiar dacă noi ne comportam firesc în preajma lui.
    Subscriu cuvânt cu cuvânt la tot ce ai scris aici, Corina. Dacă e ceva care să mă bucure, de un an și șapte luni încoace, atunci e faptul că mi-am ținut mintea întreagă și că n-am lăsat loc depresiei. N-a fost ușor și nici nu e, aproape că am început viața de la zero. Fără o sursă de venit, a trebuit să mă zbat pentru a-mi putea crește copilul. Dumnezeu a fost alături de mine, mi-am găsit ceva de lucru și-mi duc viața cu demnitate înainte. Sunt convinsă că cei doi îngeri ai mei veghează de acolo de sus si fac să-mi fie bine.
    Multă sănătate îți doresc, Corina!

    Apreciază

    1. Nicoleta dragă, toată admirația mea o ai! Cât de greu trebuie să-ți fi fost…Dar omul are o rezistență la suferință de necuprins cu mintea. Și o putere mare de reinventare. Te îmbrățișez cu drag și să aveți grijă de voi. Când ai timp, poate îmi spui povestea ta. Multă sănătate, te pup!

      Apreciat de 1 persoană

  4. Nimeni si nimic nu va stinge durerea pierderii unui parinte, nici timpul, nici alte bucurii marunte, nici alte persoane. Doar invatam sa traim cu durerea care nu se estompeaza, invatam sa o ascundem in fata celorlalti si sa o eliberam in cele mai neasteptate momente. Indiferent de cati ani au trecut, durerea este aceeasi, pierderea nu se poate compensa cu nimic. Seara pentru mine este acel moment cand eliberez durerea, sentimentele de dor si slabiciune, cand nu vede nimeni pentru ca nimeni nu poate schimba faptele nici prin fapte si mai ales nu prin cuvinte. L-am pierdut pe tata atat de neasteptat, rapid si dureros. Un chin de 3 luni inainte sa plece. Un chin pentru el, dar si pentru noi cel care il iubeam (iubim) pentru ca il vroiam langa noi, dar ne durea si sa il vedem cum se chinuieste. Au ramas multe lucruri nespuse, multe intrebari la care nu imi mai poate raspunde, multe evenimente la care mi-as fi dorit sa il am langa mine. Nu a apucat sa vada ca este bunic. Nepotii lui au un bunic pe care nu au apucat sa il cunoasca. Oh, si cat de mult l-ar fi iubit! Si el pe ei, de asemenea! Corina, durerea asta este parte din noi de acum inainte si ea ne motiveaza sa fim tari. Pentru ei, pentru tatii nostri. Te pup!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s