E primul Crăciun fără tata. Nu m-am gândit că va fi anul acesta, și e greu, pentru că a plecat de trei săptămâni. Adică abia a plecat, nici nu m-am dezmeticit. Casa miroase a sarmale și, la fiecare fel de mâncare gătit spunem: „Ce-i mai plăcea lui tata!”, „Ce-ar mai fi mâncat și tata!”. Sunt în etapa aceea în care încă îl aștept să apară, sau îmi vine să spun „Să-l sun pe tata”, „Să-l întrebăm pe tata”, și mă opresc la timp. Atât de neașteptat și repede s-a întâmplat totul, încât nu pot să cred că e chiar primul Crăciun fără tata. Că toate acțiunile legate de el au verbele la timpul trecut.
Știu că nu sunt singura care și-a pierdut un părinte. Empatizam cu cei care și i-au pierdut, dar până nu ți se întâmplă ție, nu poți înțelege cu adevărat. Trebuie să-ți reașezi reperele, pentru că e vorba de ceva ce nu poate fi înlocuit de nimeni și cu nimic. Nu e un gol, pentru că avem inima plină de el, e o absență pe care sunt nevoită să o accept ca fiind permanentă, definitivă și irevocabilă. Sper să fie liniștit și să-i fie bine acolo unde este. E singura consolare de altfel. Recunosc, mi-e un pic ciudă, ar fi putut să mai stea, iar, când merg pe stradă și văd cerul, soarele, oamenii, nu pot cuprinde cu mintea că el nu le mai vede niciodată.
Ce fac eu ca să trec mai ușor peste această pierdere? Mă port firesc, dar mai reținut. Nu îmi impun, dar așa simt eu că sunt mai liniștită. Sunt mai atentă cu cei din familie, marcați de același necaz. Am fost mereu atentă cu ei, dar acum le acord mai mult timp, sunt mai mult prezentă, ca și cum ne dăm mâna și ne împrumutăm unii de la alții cu energie. Îmi continui proiectele începute și fac tot posibilul să nu mă cuprindă tristețea. Discuțiile cu cei apropiați, cu prietenii sunt foarte binevenite. Accept suportul moral, și e bine să-l cereți, fără jenă. Când simt nevoia să fiu absolut singură, o fac pentru câteva minute și încerc să văd unde și ce doare cel mai tare. Încerc să găsesc răspunsuri logice la toate întrebările, mereu de la specialiști (de exemplu, dacă sunt de natură medicală, vorbesc cu un medic). Îl pomenim pe tata firesc și facem în așa fel încât să nu existe timpi goi, în care s-ar putea instala tristețea. Linia e foarte subțire, un simplu flash și te poate arunca în afara drumului pe care mergi. Echilibrul este greu de menținut, dar prin exercițiu devine ceva natural. Nu știu dacă și ce există dincolo de moarte, dar tatăl meu și-a anunțat dispariția cu trei săptămâni înainte, printr-un vis premonitoriu pe care l-a avut fratele meu. Atunci am crezut că anunță o boală grea, o răscruce, dar nu moartea, așa cum el însuși a anunțat-o în vis. Nici nu știam de stadiul suferinței sale și nu ne trecea atunci prin cap că se va întâmpla ce s-a întâmplat. Știu că m-a așteptat să mă întorc din Canada, a făcut un efort să deschidă ochii, ca să mă vadă (pentru ultima oară) și a mai trăit ținut de aparate o săptămână. Nu voi uita acea dimineață însorită, în care am fost trezită din somn de telefonul prin care fratele meu a spus doar: „M-au sunat de la spital…”. Credeam și nu credeam, îmi venea să plâng și nu. El nu avea nici loc de veci, pentru că respingea orice discuție despre moarte, la fel ca și despre spital. Cărțile m-au ajutat, am plătit locul de veci cu drepturile de autor. Și am fost cumva mândră că am putut să fac asta, pentru că și el era mândru de mine că sunt scriitoare. Că am reușit acolo unde el nu a apucat să ajungă.
Nu aveam de gând să public acest text, l-am scris inițial pentru mine. Scrisul e mâna întinsă permanent spre mine. Am scris „Divorțurile amanților”, o carte hazlie, când mama se operase în urma unui cancer și făcea chimioterapie. Era modul meu de a merge pe firul subțire. Scriu și acum la o carte începută în luna aprilie, despre decădere și supraviețuire. Așa s-a întâmplat sau poate nu e o întâmplare. Am decis să public acest text pentru a-i ajuta și pe alții care trec prin ceea ce trec eu. Și, în general, pentru toți cei care au suferit o pierdere, indiferent pe ce cale: abandon, despărțire, moarte…Pentru că e greu să te simți incomplet, mai ales de sărbători. Dar orice suferință se poartă cu demnitate, modul în care suferim ne definește.
Nu vreau să memorez rănile infectate de pe mâinile lui, iritațiile de la gură, din cauza intubării, mâinile lui umflate ca niște pâini coapte, barba crescută…Dar privirea lui, aceea ultima, plină de iubire, nu vreau să o uit niciodată. Retinele noastre s-a imprimat reciproc. Fiecare cu imaginea celuilalt. Iar Crăciunul de anul acesta e incomplet din punct de vedere fizic, dar complet cu amintiri. Nu ne putem controla sentimentele, dar avem puterea de a face selecția cu ce dorim să rămânem. Se spune că fiecare om care pleacă face loc cuiva pe măsură în viața aceasta. Iar tata a fost un om extraordinar, și nu o spun eu asta.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns