Despre mesaje din trecut

          Oamenii cred la vârsta tinereții că sunt nemuritori și că nu li se va întâmpla niciun necaz, iar pe drumul vieții își dau seama că lucrurile nu sunt astfel. Oamenii mai cred în miracole și își creează propriile temple pentru a se ruga ca să se adeverească. Cel mai realist om se agață până la ultimul fir de nădejde, atunci când se află în impas. E în natura umană să sperăm, să ne facem visuri, să spunem că noi, nu, niciodată ceva rău. Iar viața vine iarăși se ne arate că miracolele nu se produc pe neașteptate. Miracolele nu sunt de fapt în așteptările noastre, ci în fiecare dintre noi. Miracol este nu atunci când ai putea să împiedici un lucru încadrat la „firesc”, ci când în cale îți ies oamenii care te ajută să treci peste acel „firesc” neacceptat de tine. Pierderea celor apropiați, la un moment dat, inevitabilă pe axa timpului, e unul dintre procesele naturii pe care le respingem. În circuitul social, oamenii intră și ies ca într-un joc pe computer, după ce și-au atins nivelele. Deși știm că aceste momente vor veni, le respingem, le amânăm, le excludem, doar pentru a mai da o șansă, o clipă în plus prezenței fizice cu care ne-am obișnuit. Când se întâmplă, simțim că lumea s-a prăbușit, este cam la fel ca atunci când ești părăsit în iubire. Iubirea și moartea au multe în comun, generează aceleași goluri în suflet, aceeași suferință, ca intensitate.

Momentele în care îi alegi hainele pentru ultimul drum, când te familiarizezi cu rânduielile ca să treacă „vămile” ușor, toate au impactul lor. Dar mai răscolitor este când îi găsești printre lucruri însemnări despre ceea ce a fost, ca niște mesaje pe care le-a lăsat, despre unele nu ai știut. Tata, plecat pe 7 decembrie, juca SUDOKU, îmi spunea când ne vedeam ce mult îi place. Am găsit un teanc de reviste cu careuri completate, printre ele a ținut un fel de jurnal, început în anul 2013. Avea data și ora, zilnic până la ultima însemnare din 11 noiembrie. Apoi a venit începutul sfârșitului. Am găsit acolo frământările, bucuriile, când veneam noi la masă, am găsit despre suferința lui despre care nu ne-a vorbit. De atunci vin coincidențe legate de anumite cifre. Lângă teancul de SUDOKU, un caiet vechi cu însemnări din anul 1961. Avea 22 de ani. Știam că părinții lui au fost săraci, iar el a făcut tot posibilul să scape de acolo și să-i poată ajuta. Ceea ce a reușit. Însă traumele au rămas pentru o vreme. De atunci obișnuia să noteze ceea ce i se părea important. Tata nu știa de psihoterapie, nu exista pe atunci așa ceva, dar o făcea inconștient, prin scris, iar peste ani, când i-a fost teamă, de data aceasta de moarte, a făcut la fel:

„25 DECEMBRIE 1961- al patrulea Crăciun când îl fac în condiții mizerabile: Primul, în 1958 fiind în București pe șantier, 1959 în Armată, 1960, de asemenea, 1961 acasă, dar din cauza părinților care nu au știut să se gospodărească la timp, să aibă tot ce le trebuie, au vândut porcul de Crăciun în penultima zi (23-12-1961). Am vrut ca în această zi să nu fiu acasă, am mers la Craiova, dar nu am avut noroc, din cauza unei zăpezi mari, ninsese, am pierdut RATA, și odată cu ziua am fost înapoi acasă. Încerc să dorm să fac totul ca să uit mizeria în care trăiesc, dar nu pot- și ca să-mi rămână în amintire, am scris în acest album- NU AM SĂ UIT NICIODATĂ că este scris ADEVĂRAT”.

În trecutul fiecăruia stau multe răspunsuri la întrebările prezentului. Mesajele vin mereu, doar că nu suntem atenți, și vor veni pe orice cale la un moment dat. Tata mi-a lăsat multe mesaje și, când va veni vremea, le voi da o formă. A păstrat ce a scris, pentru că, atunci, când s-a mai aflat la limită, și-a amintit cum a supraviețuit și i s-a părut ușor. A scris ca să aibă un reper, de unde a plecat și unde a ajuns. Iar mândria lui a fost întemeiată. Marea moștenire lăsată sunt calitățile și principiile de viață datorită cărora reușești și pe care nu ți le poate lua nimeni. Succesul meu ar fi fost aproape inexistent fără moștenirea lăsată de el.