Nu suntem pregătiți pentru tristețe, la fel cum nu suntem pregătiți pentru fericire. Sentimente aflate la polul opus, dar atât de umane, ne trec din creștet până-n călcâie, și ne lasă rezonanța clipelor trăite cu ele. Nu pot fi prognozate și nici omise. Odată cu ieșirea din copilărie, intrăm în vâltoarea responsabilităților și a grijilor. Îndrăgostirea este și ea o responsabilitate față de celălalt, la fel cum și parcursul unei relații implică responsabilități, cu uzura de rigoare. Vin copiii, cresc copiii, vine bătrânețea, vin bolile. Vin bolile părinților. Când suntem cu adevărat liniștiți în viața asta? Pregătiți nu suntem niciodată. Avem sigur îngeri păzitori sub chipul unor prieteni, care ne încurajează și ne ascultă. La fericire și la tristețe. Altfel am lua-o razna și n-am mai fi noi. Nu mai suntem noi după ce avem copii, nu mai suntem noi când unul dintre părinți e prăbușit. Simți cum se clatină platforma solidă de sub picioare, cea pe care pășeai cu încredere, pentru că e clădită de apartenența ta la un cuib, de cuvintele bune care ți s-au zis, de sfaturile pe care aveai cui să le ceri, de iubirea fără măsură. Se pierd reperele, dar e vorba de acele repere pe care știi că nu le mai poți înlocui. Suntem de înlocuit și intrăm în uitare, probabil, în memoriile ce ne scanează porțiuni de viață. Dar suntem de neînlocuit pentru cei cărora le dăm viață și pentru cei care ne-au dat viață.
Tata doarme într-un somn indus, până când organele vor începe să învețe din nou ce treabă au de făcut pe acolo. Inima o ia razna, plămânii sunt nițel ciufuți, rinichii sunt obraznici. Dar e posibil să audă, să gândească. L-am mângâiat pe frunte și i-am spus ce grozav e. Și frumos, cu părul ăla grizonat și des. I-am privit rănile din jurul gurii, de la toate tuburile care îi mențin echilibrul în corp. I-am privit tăieturile de pe față, după ce l-au barbierit, i-am privit cutele de pe gât prinse sub scotch-ul ce-i ține o perfuzie. Am întrebat-o pe asistentă dacă nu-l doare oare. E bine îngrijit, a nu se înțelege altceva. Dar nu se știe nimic, pentru că deocamdată se află în locul în care nimic nu e sigur până la un punct. I-am masat mâinile umflate ca niște pernuțe, încât unghiile păreau ale unui copil. Dacă m-ar lăsa să stau mai mult lângă el, știu că nu i-ar mai fi frică. Lui nu i-a plăcut niciodată la spital, de fapt cui îi place? Dar la el era un fel de fobie. L-am privit și aș fi dat orice ca să-i văd ochii albaștri. Doar globii de sub pleoape se mai agitau când m-a auzit și din colțurile de lângă nas i-au țâșnit bobițe de lacrimi. Și are genele mici și albite. Și toată rușinea și bunul lui simț de om de la țară de a nu fi văzut acolo astfel. Așa-i că va fi bine, tata? Promite-mi! Nu sunt pregătită. Încă sunt un copil.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns