Despre prietenii povară și prietenii pe viață

    Mi-a apărut azi în fața ochilor acest citat despre prietenii și moartea lor, despre momentele când simțim că avem nevoie de alte perspective: „Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.
Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.
O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.” (Mircea Eliade – ”Șantier”). Și, totuși, există prietenii de o viață, cum se spune, care au cunoscut căderile cele mai abisale, dar și înălțările pline de împlinire. La fel cum sunt și prietenii care promit, dar se întrerup brusc sau se sting lent. Fără îndoială, prietenia nu poate exista unilateral, iar ruptura este dureroasă, pentru că lovește în ceea ce dăm cel mai rar, și anume încrederea. Oamenii nu-și deschid sufletul oricui, deși simt nevoia să o facă. Sinceritatea și încrederea sunt cel mai greu de afișat, ori o prietenie nu se poate construi pe ipocrizie și impostură. Relațiile de prietenie care devin o povară, cum spune citatul de mai sus, sunt consecințe ale întreruperilor de ritm. Unul merge mai departe, pe drumul său, celălalt se simte neglijat și rămâne pe loc. Fără să facă efortul de a ține pasul. Se simte folosit și nedreptățit, apoi poate deveni lent un dușman. Sau va uita în timp, purtând nostalgia momentelor frumoase. Așadar, totul se face prin filtrul selecției personale. Cu toate acestea, tot Mircea Eliade spunea că „Prietenia constituie unul dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viața.” 

Firea umană are nevoie să-și împărtășească gândurile, bucuriile, frământările, tristețile, prietenia e o adevărată terapie când la bază nu există interese și condiționări. „Căsătoria spirituală” fără contracte scrise care să prevadă obligații și responsabilități, dar care există în fiecare secundă, pentru că vin din suflet și din energia astrală care a aranjat întâlnirea. Oamenii cu multe puncte comune, cu încercări de viață similare, își vor echilibra mereu forțele într-un raport care menține direcția. Constanța este dată nu de numărul de ore pe care prietenii și le acordă reciproc, cât de faptul că legătura nu s-a alterat în ciuda timpului sau distanței, iar acestea se reflectă în comportament. Știi că un prieten e acolo, oricând, la orice oră, că îi poți vorbi și îți va răspunde. Că nu te va trăda și nu te va folosi ca pe o carte de vizită. La maturitate se face diferența între prietenii, pentru că din copilărie și până la etapa de adult, noțiunea de prietenie cunoaște diverse variante, în funcție de nevoi. Ori tocmai că prietenia nu este ca să umple nevoi sau să hrănească orgolii, ci să-ți fie alături când îți rezolvi acele nevoi. De obicei, frica de singurătate este un prost barometru al prieteniilor. Povara unei prietenii este când toate cuvintele au fost spuse și sunt folosite surogate, care nu pot rezista în timp. Tot ce e fals nu este trainic, de aceea sinceritatea și încrederea sunt cărămizi puternice, pe care nicio răutate exterioară nu le poate sparge. De unde și necesitatea unei selecții, fără de care nu am mai putea fi noi înșine, ci o imagine deformată a cuiva care ia prea mult din noi și oferă foarte puțin.

Foto pixabay.com