Despre prietenii povară și prietenii pe viață

people-2588793_960_720    Mi-a apărut azi în fața ochilor acest citat despre prietenii și moartea lor, despre momentele când simțim că avem nevoie de alte perspective: „Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.
Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.
O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.” (Mircea Eliade – ”Șantier”). Și, totuși, există prietenii de o viață, cum se spune, care au cunoscut căderile cele mai abisale, dar și înălțările pline de împlinire. La fel cum sunt și prietenii care promit, dar se întrerup brusc sau se sting lent. Fără îndoială, prietenia nu poate exista unilateral, iar ruptura este dureroasă, pentru că lovește în ceea ce dăm cel mai rar, și anume încrederea. Oamenii nu-și deschid sufletul oricui, deși simt nevoia să o facă. Sinceritatea și încrederea sunt cel mai greu de afișat, ori o prietenie nu se poate construi pe ipocrizie și impostură. Relațiile de prietenie care devin o povară, cum spune citatul de mai sus, sunt consecințe ale întreruperilor de ritm. Unul merge mai departe, pe drumul său, celălalt se simte neglijat și rămâne pe loc. Fără să facă efortul de a ține pasul. Se simte folosit și nedreptățit, apoi poate deveni lent un dușman. Sau va uita în timp, purtând nostalgia momentelor frumoase. Așadar, totul se face prin filtrul selecției personale. Cu toate acestea, tot Mircea Eliade spunea că „Prietenia constituie unul dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viața.” 

Firea umană are nevoie să-și împărtășească gândurile, bucuriile, frământările, tristețile, prietenia e o adevărată terapie când la bază nu există interese și condiționări. „Căsătoria spirituală” fără contracte scrise care să prevadă obligații și responsabilități, dar care există în fiecare secundă, pentru că vin din suflet și din energia astrală care a aranjat întâlnirea. Oamenii cu multe puncte comune, cu încercări de viață similare, își vor echilibra mereu forțele într-un raport care menține direcția. Constanța este dată nu de numărul de ore pe care prietenii și le acordă reciproc, cât de faptul că legătura nu s-a alterat în ciuda timpului sau distanței, iar acestea se reflectă în comportament. Știi că un prieten e acolo, oricând, la orice oră, că îi poți vorbi și îți va răspunde. Că nu te va trăda și nu te va folosi ca pe o carte de vizită. La maturitate se face diferența între prietenii, pentru că din copilărie și până la etapa de adult, noțiunea de prietenie cunoaște diverse variante, în funcție de nevoi. Ori tocmai că prietenia nu este ca să umple nevoi sau să hrănească orgolii, ci să-ți fie alături când îți rezolvi acele nevoi. De obicei, frica de singurătate este un prost barometru al prieteniilor. Povara unei prietenii este când toate cuvintele au fost spuse și sunt folosite surogate, care nu pot rezista în timp. Tot ce e fals nu este trainic, de aceea sinceritatea și încrederea sunt cărămizi puternice, pe care nicio răutate exterioară nu le poate sparge. De unde și necesitatea unei selecții, fără de care nu am mai putea fi noi înșine, ci o imagine deformată a cuiva care ia prea mult din noi și oferă foarte puțin.

Foto pixabay.com

Despre spațiile dintre noi/About the spaces between us

English version, here. 

   building-2560103_960_720   Nevoia de spațiu diferă de la o persoană la alta în funcție de educație, mediul în care a crescut, cultură și profesie. Ajungem să apreciem un spațiu pe măsură ce înaintăm în vârstă. Percepția asupra distanței nu e un dar cu care ne naștem, ci se învață după multe experiențe și cu fiecare ne revizuim noțiunea de distanță.

Există un experiment realizat într-o comunitate cu porci spinoși, care a dovedit că animalele au nevoie de un spațiu individual unde se simt în siguranță. În iernile geroase, porcii spinoși se adună și se înghesuie unul în altul ca să se încălzească. Dar, cu cât se apropie mai mult, se ating cu țepii și se rănesc. Uneori le curge sânge, iar atunci se distanțează. Însă frigul pătrunde prin spațiile goale și ei se apropie din nou. Încetul cu încetul ajung să aproximeze distanța potrivită pentru a se încălzi fără a se înțepa. La fel și oamenii simt nevoia să se apropie între ei cât să simtă căldura, dar fără să fie invadați și răniți.

Pe principiul distanță-apropiere se explică spațiile mari pe care unii oameni le păstrează în jurul lor, tocmai pentru că au fost răniți. Iar cei care doresc o apropiere permanentă, până la dependență, nu se simt siguri în spațiul personal.

În tatonările ce preced o relație ne apreciem distanțele, cât putem înainta și câți pași să facem înapoi, fără a-l pierde pe celălalt. Orice tip de legătură este purtătoare a acestor încercări, atunci când nu cunoaștem regulile, cum ar fi spațiile din mediul oficial. Estimarea distanțelor este o formă de decriptare de coduri pentru a putea comunica astfel încât să fim înțeleși. Jignirile, insultele, țipetele fac parte din invadarea galopantă a spațiului cuiva, perturbă echilibrul și strică repere. La fel cum sunt recomandate patru îmbrățișări pe zi , care stimulează senzația de endorfine, atingerile violente provoacă adevărate uragane în organizarea spațiului celui lovit.

Distanțele și apropierile ne definesc, ne stimulează și ne trasează limitele a ceea ce putem construi în relațiile cu cei din jur. Pe spațiile goale se croșetează iubirea, poate de aceea nu o simțim ca pe o invazie, cât timp le umple perfect.

Foto pixabay.com

Despre toamnele sufletului/On the autumns of the soul

English version, here.

     chestnuts-327699_960_720Am tot spus și o spun cât de mult îmi place toamna. Și cred că asta vine cumva cu vârsta. Când eram copil, abia așteptam să vină vara, evident pentru că era vacanța mare, și iarna, datorită Sărbătorilor pline de cadouri și zăpadă. Primăvara și toamna existau doar ca anotimpuri intermediare spre ceea ce așteptam cu nerăbdare tot anul. Abia de câțiva ani, de când nu mai suport căldurile toride ale verii, care nu mai e cum o știam eu, îmi dau seama cât am pierdut că n-am trăit cu adevărat celelalte anotimpuri. Și totuși, primele plimbări pe aleile parcului au fost toamna, prin foșnetul de frunze galbene, îmi plăcea să pășesc pe covorul acela creat de toamnă. Și castanele căzute peste tot, din care le alegeam pe cele mai lucioase și perfecte ca formă. Azi mă bucur de toate acestea altfel, dar lipsește acel idilism și știu că nu va mai fi niciodată. Suntem alții, la fiecare etapă de vârstă, iar inima, șmechera, poate să tresalte la fel. Dar noi nu mai procesăm impulsurile ei la fel.

Dar toamna este mereu despre începuturi, deși atunci natura se pregătește de adormire. Este vorba despre cât culegi și ce faci cu roadele. Un anotimp al deciziilor și al bilanțului, dar și al bucuriei ochiului unor peisaje ale căror culori nu le egalează niciun pictor. Cu tristețea unor apusuri de soare mai devreme, dar mai spectaculoase. Regret toate toamnele pe care nu le-am primit și nu le-am trăit cu fiecare zi. Nu zic secundă, e greu să trăiești viața le secundă, deși toți ne-am dori asta. Toamna reușește să scoată din sufletul matur acel romantism uitat de primăverile de odinioară. Cred că fiecare anotimp lasă undeva, în sertarele sufletului, o amintire ca o boare, ceva, un miros, o culoare, o imagine, o voce, dar mai ales un dor. Dorurile a ceea ce am fost în fiecare din anotimpurile noastre.

Nu, nu mai suntem la fel ca în toamnele trecute, nici ca în oricare anotimp. O confirmare că ceea ce e sigur e doar ciclul perfect al naturii, prin care nu suntem decât purtători de sentimente, visuri și regrete. Da, toamna are în ea nostalgie, dar deloc tristețe. Suntem până la urmă suma tuturor călătoriilor prin acest dans al anotimpurilor, fotograme în derulare, până la terminarea filmului.

Foto pixabay.com

Despre frumusețe și scofala ei

swan-2515_960_720     Zice-se că azi a fost Ziua Mondială a Frumuseții, stabilită în 1995 la inițiativa Comitetului Internațional al Esteticii și Cosmeticii (SIDESKO). Se dedică în special stiliștilor, designerilor, instructorilor de fitness, esteticienilor. Adică acelor categorii care ne ajută să ne simțim bine în pielea noastră cea de toate zilele. Pare că facem față cu greu asaltului de sărbători laice, religioase și păgâne.

Revenind la frumusețe, cu atâtea „ajutoare” a devenit accesibilă, am putea zice. Standardele sale sunt tot mai rigide și previzibile și, pe alocuri, plicticoase. Desigur că fiecare percepe frumosul după gusturile sale, ce e frumos pentru mine, nu e și pentru altul, sau alta. De ceva vreme mă tot gândesc ce scofală e să fii frumos și cred tot mai tare că nu e mare. Frumusețea atrage judecăți subiective și eronate, pentru că cine e atras ca un magnet de aspectul estetic al cuiva rareori va trece mai departe de anatomie și să ajungă dincolo de mușchiul inimii. Cei frumoși rar se vor regăsi unul cu altul și rar se vor simți atrași, pentru că vor deveni un amestec amorf, fără pete discordante. Doar un frumos e frumos și prin comparație și se poate clasifica într-un top. Cu atâtea instrumente de înfrumusețare la îndemână, cum spuneam, azi trăim un fel de invazie a frumosului. Frumosul e atât de prezent printre noi, că tinde să se banalizeze. Mai mult de atât, se oferă singur pe tavă și nu se mai lasă râvnit. De unde blazarea vânătorilor de frumos, care își pierd încetul cu încetul „prada” din cătarea puștii. Frumusețea deschide uși, e adevărat, și poate topi inimi, însă  nu garantează și trăinicia. Efectul placebo nu durează la nesfârșit și chiar și cei mai mari iubitori de frumos caută diversitatea.

Cred tot mai mult că cei urâți sunt fericiți, ei cu ei. Unui urât i se va părea că urâta lui e cea mai frumoasă și invers. Doi urâți se vor vedea frumoși tot timpul vieții lor împreună și se vor minuna întruna de asta. Cei vitregiți de un aspect arătos vor căuta să compenseze prin cultură și spirit. Urâți cu șarm, de care te poți amoreza la prima privire, sunt cei ca Serge Gainsbourg, Marc Anthony, Daniel Craig și lista rămâne deschisă. Dar, acești domni au ceva în plus: sunt celebri. Ce face urâtul de rând, cel anonim, ce șanse are el să se facă remarcat într-o lume invadată de frumusețe? Își exploatează calitățile ascunse și se folosește de ele. Acest lucru nu este desigur la îndemâna oricui. Însă frumosul poate fi eclipsat de gentilețea celui urât, deoarece frumosul consideră că simpla lui prezență e suficientă, iar repertoriul lui este sărac.

Pentru o frumoasă e și mai complicat. După etapa de admirație, frumusețea devine o chestie pentru care trebuie mereu să dea explicații, se transformă într-un motiv serios de concurență și rivalitate care poate duce la multe neplăceri și intrigi. Ceea ce o urâtă nu va stârni sunt gelozia și invidia, de aceea ea va avea liniște și, așa cum am spus, va fi fericită cu urâtul ei. Frumoasei i se va cere periodic să dea câte o bucățică din ea pentru a fi răsplătită, iar în timp, șanțurile din creierele unor frumoase se estompează. De ce să gândești când ești frumoasă? Și astfel se poate ajunge la generalizarea că frumoasele nu gândesc. Iar, când se mai întâmplă totuși să gândească, nu sunt prea credibile. Pentru că atracția pe care o provoacă este mai puternică, ori atracția nu are nevoie de argumente prea mari. Există și cazuri în care frumoasa pierdută în propria frumusețe să fie complet lipsită de apărare, pentru că s-a ocupat doar de epidermă. Asta nu înseamnă că nu are suflet și nu o doare.

Zicala „Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie” exprimă cel mai bine limitele în care viețuiește frumosul și trasează granița cu urâtul. Explică acele corespondențe matematice care se stabilesc între elementele a două mulțimi diferite. Inefabilul, prejudecățile, sentimentele sunt „vinovații de serviciu”.

Foto pixabay.com

Despre o schimbare în viață ca strategie de supraviețuire

20131021_141703          A lucrat 18 ani în televiziunile naționale, pe domeniul Politic, deși a apărut și pe ecrane în calitate de moderator de emisiuni, cel mai drag îi e de munca de reporter. A transmis de la Vatican, de la conclavul de alegere a Papei Francisc, de la ceremonia de acordare a premiului Nobel pentru Pace lui Barack Obama, de la Washington, vizita oficială a premierului Victor Ponta. Spune că, în afară de Klaus Iohannis, nu a ratat niciun președinte, cât a fost jurnalistă. Acum este propriul reporter, pe blogul ei, unde scrie preponderent subiecte despre sănătate. De ce această turnură în carieră? Ne povestește chiar ea, Paula Rusu, pe care sigur o știți de la televizor. De doi ani trăiește cu un plămân și jumătate, la propriu. A vorbit în public la ONU, la STOP TB, iar acum militează pentru o Lege a tuberculozei.

paula_rusu_tvr1O mare piatră de încercare în viața ei a fost acum trei ani, când a aflat că e grav bolnavă: „Datorită (nu din cauza, îndrăznesc să cred) tuberculozei am ajuns să cântăresc viața mea altfel. Am aflat greu că am tuberculoză, pentru că niciun medic din cei trei sau patru pe la care am trecut vreme de 5 luni, nu au bănuit că ar putea fi TBC. Motiv pentru care, deși tușeam îngrozitor, nu am făcut nicio radiografie, nicio analiză de sânge. Când în cele din urmă am aflat că ar putea fi TBC, a picat cerul peste mine. A fost devastator și chiar am sperat până cand mi-au ieșit analizele că nu e tuberculoză. Primul gând a fost, nu e adevarăt, nu poate fi tuberculoză. Al doilea gând, după ce am primit rezultatele, Doamne, oare am îmbolnăvit pe cineva? Răspunsul e da ,, am îmbolnăvit un coleg de muncă. A fost mai greu să duc “vina” asta decât tratamentul meu. Familia și prietenii au fost cei care au reușit să mă țină pe punctul de plutire, pentru că șocul diagnostcului e uriaș, colegii de serviciu au intrat în panică, iar spaima pe care am dus-o cu mine până au trecut toți prin testarea medicală a fost uriașă. Numai că, în afara colegului meu ghinionist, din fericire, nu am mai îmbolnăvit pe nimeni.”, povestește Paula modul în care acel diagnostic i-a schimbat într-un fel viața. „Am făcut 9 luni tratament de tuberculoză. Mă întrebi la ce a trebuit să renunț. Uite chiar nu m-am gândit în termenii ăștia. În afara tocurilor, la care a trebuit să renunț, fiindcă eram așa de slăbită, că abia mă țineam pe picioare, nu am simțit că renunț la ceva. Pur și simplu mi-am făcut o nouă strategie, una de supraviețuire, în care știam că e obligatoriu să îmi iau cele 12-14 pastile zilnice, în care știam că la o oră după ce le iau (le luam pe toate odată) nu mai sunt bună de nimic, mi-e rău sau pur și simplu sunt o legumă care nu poate să-și țină ochii deschiși, în care știam că, după ce trece răul medicamentelor, trebuie să-mi fac mâncarea pentru dieta ajutătoare pe care am urmat-o. Nu mă gândeam la ce a fost până atunci, singurul scop era să trec cu bine încă o zi, 9 luni. Nu am renunțat nici la nunta pe care urma sa o am. Atăt doar că dintre colegii de la televiziune nu a mai venit nimeni la nuntă, dar au venit toți prietenii noștri și a fost minunat în cele din urmă.”DSC_0476

Dacă i-a schimbat boala viața? „Dacă privesc azi în spate, văd lucrurile așa: viața mea până când m-am îmbolnăvit și viața după tuberculoză. A fost o piatră de hotar care m-a făcut să vad lucrurile altfel. Mi-am dat seama că sănătatea mea și a celor din jur e singura comoară pe care o avem, dar că nu suntem conștienți de asta. După ce am trecut și de operația de amputare a  plămânului stâng, știam că voi începe să îmi reașez viața, încă nu știam exact cum, dar știam că voi face asta, nu doar pentru mine cât și pentru cei care au povești asemănătoare cu a mea, și, mai mult, pentru cei care riscă să ajungă ca mine, dar cărora le doresc să nu li se întâmple niciodată. În noiembrie 2015, eram operată de 3 luni și căutam o direcție, de unde să încep să fac ceva. Așa s-a născut blogul. A fost suficient să ies în public să îmi spun povestea, ca din subteranele vieții medicale și chiar politice să iasă oameni cu povești similare împreună cu care azi încerc să fac mai mult. Așa am ajuns să vorbesc în fața adunării STOP TB de la ONU. A fost momentul în care mi-am dat seama că aș putea schimba ceva, cu adevărat, Asta se întâmpla în iunie 2016, în decembrie am demisionat din televiziune, iar acum, la 9 luni distanță, sunt la un pas de a vedea dezbătuta în Parlament, Legea Tuberculozei.”

NIS_2335Se dedică siteului ei, paularusu.ro, unde publică materiale din sfera Sănătății, despre situații grave, dar și despre lucrurile bune care se întâmplă în domeniul medical românesc, „pentru că oamenii au nevoie de informație verificată într-o lume în care teorii ale conspirațiilor de tot felul răsar din toate părțile: vaccinuri, medicamente minune, terapii cu apă de ploaie. E un proiect de echipă, una foarte mare, în care sunt implicați de la medici și personal medical, care luptă cu tuberculoza, până la cele mai mari și mai mici organizații care lucrează în domeniul social și sanitar. Dar, cel mai important, alături de noi sunt organizația ONU de luptă împotriva tuberculozei STOP TB și Organizația Mondială a Sănătății. De altfel, am ieșit cu toții în stradă la marșul de conștientizare a riscurilor tuberculozei din 24 martie pe care l-am organizat împreună cu Asociația Română a Bolnavilor de Tuberculoză. Aici e lista susținătorilor: Dr Lucica Ditiu, Executive Director Stop TB Partnership, Silvia Asandi, director general Romanian Angel Apeal, Ștefan Răduț, vicepreședinte ASPTMR, Marius Dumitru, președinte ARB TB, Iulian Petre, Federația UNOPA, Victoria Mihăescu, director programe Crucea Roșie Română, Radu Gănescu, președinte COPAC, Ioan Petre, Program Coordinator Carusel, Monica Albert, coordonator național Societatea Studenților la Medicină”. 

NIS_2296Am rugat-o să spună mai multe despre campania pe care o demarează privind Legea Tuberculozei, care e situația în România: „Pacientul cu tuberculoză e cumva atipic, zace în spitale cu lunile, deși ar putea fi lăsat acasă să-și continue tratamentul fiindcă nu mai e un pericol pentru nimeni, însă rămâne internat. O să mă intrebi de ce? Simplu, sunt oameni care provin din categorii sociale sărace, care odată ajunși acasă nu își mai permit drumul până la dispensarul TBC (biletul de autobuz/tren), fiindcă nu au venituri, îndată ce se simt mai bine, preferă să plece la muncă undeva, la negru de cele mai multe ori, ori să renunțe la tratament din lipsa banilor de transport. Aici iîcepe drama pentru toată lumea: boala revine, e mai gravă și cu rezistență la antibiotic, poate fi contagioasă, dacă inițial statul plătea în jurul a 200 de lei pe lună pentru tratamentul de TBC, la cazurile rezistente la antibiotic costurile ajung și la 10 mii de euro lunar. Așadar, e preferabil să îi ții pe oamenii ăștia în spital sau să-i ajuți în altă formă, ca să-și poată face tratamentul și să nu mai facă spitalele niste uriașe tuberculozerii. Îi putem ajuta cu tichete sociale cu care să le plătească transportul necesar, să le asigure bani pentru o alimentație suficientă pe perioada tratamentului. Apoi, legea e strâmbă în ceea ce privește acordarea concediului medical. Cineva care are tuberculoza clasică primește concediu pentru întreaga durată a tratamentului, dacă e rezistentă la antibiotice și trebuie să se trateze 2-3 ani (se vindecă și această formă gravă dacă tratamentul e dus la capat corect), este trimis în pensie de boală, care nu depășeste 400 de lei. Sunt niște lucruri care trebuie îndreptate și pentru care merită să luptăm cu toții, pentru că vorbim despre o boală contagioasă care poate afecta pe orice om, oricât de sănătos e el.”

În România mor în fiecare zi trei persoane ucise de tuberculoză. După două săptămâni de la inceperea tratamentului bolnavul nu mai este contagios. România exporta TBC în Europa, suntem țara din UE cu cel mai mare număr de bolnavi de TBC, spun datele adunate de Paula.

20374298_10211496982798724_5959784190647869773_nPaula Rusu și-a adaptat viața astfel încât schimbarea survenită prin boală să nu fie dureroasă și să o afecteze. Și-a transformat experiența într-un suport real pentru cei care trăiesc ce a trăit ea și a creat conexiuni pentru realizarea scopurilor. Platforma realizată de ea va fi de folos oamenilor și este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care cineva, odată răscolit de soartă, îl poate face în viața sa. Detalii despre demersurile Paulei le găsiți pe www.paularusu.ro.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto Arhiva personală Paula Rusu