Despre singurătate și „ciudățenii”

      Am mai scris despre această stare, dar în alt context, revin asupra temei din abordarea ei răscolitoare. Singurătatea aceea apăsătoare, care te cuprinde ca într-un hău și îți fură toate bucuriile. Chiar zilele acestea am dat peste un articol, de care inițial am râs, apoi mi-a pierit brusc veselia. Cuprindea sfaturi pentru oamenii singuri și care doresc să-și găsească pe cineva. Printre altele: „Deci primul lucru important este sa intalniti persoane si pentru aceasta un sfat important: iesiti din casa. Aveti astfel sansa sa gasiti pe cineva. Faceti o plimbare in jurul blocului, la magazinul din apropiere sau in cartier.”, apoi erau sugestii privitor la vestimentația care să atragă atenția. Așa cum am spus, inițial m-a pufnit râsul, încă unul din acele articole care circulă pe net, mi-am zis. Dar mi-am amintit de câteva persoane rămase singure și care ies rar din casă. Da, există persoane care nu au pe nimeni sau uitate de rude, care nu au cu cine schimba o vorbă. Și nu mă refer doar la cele vârstnice. Sunt oameni care, din motive personale, s-au izolat social, cei din jur i-au lăsat așa, pentru că nici nu-ți vine să invadezi intimitatea cuiva. Mi-am amintit că fix acum doi ani o profesoară universitară a fost găsită decedată în propria casă, după cinci zile. Avea 41 de ani, a apelat 112 când i s-a făcut rău, dar cei de la Ambulanță au găsit ușa încuiată și au plecat. Era o femeie cultă, drăguță, cu o carieră, dar atât de singură, încât abia după aproape o săptămâna a fost găsită de sora ei. În tot acest timp, nimeni nu a făcut eforturi să dea buzna peste ea în locuință, să vadă ce e cu ea. Și aici intervine o tară socială: cea a etichetărilor. Îi calificăm drept „ciudați” pe cei care duc o viață singuratică și nu încercăm deloc să-i cooptăm. La fel cum zicem de persoanele care dețin multe animale că ar fi „nebune”, fără să ne treacă prin cap că îngrijesc animale ca o terapie de alinare a cine știe ce răni sufletești. Să ne gândim fiecare câte persoane din bloc, de pe stradă, din cartier, de la serviciu, cunoaștem și care sunt singure. Cu siguranță că nu o dată am grăbit pasul când am trecut pe lângă ele, ca să nu ne agaseze, să nu cumva să ne oprească „nevorbiții”. Măcar o dată i s-a întâmplat fiecăruia dintre noi să simtă cum o persoană, odinioară apropiată, își schimbă comportamentul, se îndepărtează încet. Simțim pur și simplu cum ne scapă printre degete, pentru că noi, serviciu-casă-serviciu-casă, nu ne dăm seama cum trec zilele, lunile, ani…Nici nu putem cuprinde cu gândul cum sunt nopțile celor singuri. Se tot blamează rețelele de socializare, dar pe undeva au reușit să mai țină la supafață suflete rătăcite, care se sufocă în singurătate. Sigur, internetul nu e soluția salvării, ci viața reală. De aceea mi-a pierit zâmbetul când am citit articolul acela, pentru că singurătatea e ca o plasă de păianjen, care se țese în jurul tău fără să realizezi. Trăiești ceva trist, șocant, ai o decepție, nu ai chef de nimeni și de nimic. Amâni întâlniri, ieșiri, îți faci de lucru, dar cei de lângă tine o iau înainte, își văd de ale lor. Nu mai ai suflu să-i strigi să te aștepte, nici să-i ajungi din urmă. Prietenii de odinioară nu mai au timp și răbdare, au impresia că le ceri ceva, că ai un interes. Cumva le perturbi viața lor organizată și plină de evenimente, la care tu privești ca „fetița cu chibrituri” pe geam. Dar nu mai ai putere să spui că ți-ai dori și ce ți-ai dori. Apoi te obișnuiești, e ca și cum trăiești într-o lume a surzilor și a orbilor. Devii invizibil. Cel mai rău este când singurătatea începe să strige, încet, apoi cu urlete, care-ți acaparează creierul și nu te lasă să dormi. Ai insomnii, nu mai știi când e zi și noapte. Ai vrea să ceri ajutor și nu ai cui, ți-e rușine.

Singurătatea este și atunci când într-o casă violența e la ordinea zilei, victima este retrasă, participă doar la activitățile sociale obligatorii, cum ar fi serviciul, dusul copiilor la școală, cumpărături.

Singurătatea este și când ai pierdut pe cineva drag, indiferent sub orice formă, și nu mai crezi în iubire. Singurătatea este și când ai fost rănit de atâtea ori, încât ți-ai pierdut încrederea în oameni. Singurătatea este când nu te mai iubești deloc pe tine, dar îți dorești să fii iubit. Dar te-ai resemnat, pentru că nu mai ai energie. Și, nu, acum nu e vorba de singurătatea ca reculegere de sine, ci ca o rătăcire de sine, când rezerva amintirilor nu mai ajunge ca să poți trăi.

Singurătatea nu este o boală, dar poate deveni una, și cumva ar trebui să ne pese când cineva este mai puțin vizibil și comunicativ. Măcar câteva minute pe zi să ne pese.

Foto pixabay.com