I-am reîntâlnit acum câteva zile, îi știu din copilărie și abia așteptam fiecare vizită la ei, pentru că era un pretext de râsete și stare de bine. Au în jur de 70 de ani, dar sunt la fel de spumoși și veseli ca acum 30. S-au cunoscut în tramvai, într-o zi geroasă. Ea mergea la o prietenă, dintr-o obligație, fără niciun chef, el venea de la un antrenament sportiv. În vagonul de tramvai se aflau doar ei doi, astfel că nu aveau cum să nu se remarce. Fiecare a coborât în stația destinată, fără să schimbe cuvinte. Dar se gândeau unul la celălalt. S-au reîntâlnit întâmplător, pe atunci nu erau telefoane mobile și internet, la o plimbare. Și de atunci sunt nedespărțiți. Se potrivesc la statură, atitudine, nivel de limbaj și cultură. Se tachinează și se contrazic până la ceartă, apoi se împacă și își aruncă priviri drăgăstoase. Același repertoriu de o viață, și nu s-au plictisit. Nu mă refer acum la sincronizarea care l-a scos pe unul în calea celuilalt, deși ar merita o dezvoltare. Îi ascultam pe amândoi cu câtă duioșie își evocau părinții și cât de mult le e dor de ei, deși acum ei înșiși se așteaptă să fie bunici. După atâția ani de conviețuire, par doi buni prieteni care se completează aproape perfect. Își continuă unul altuia ideile, fiecare știe când să tacă și cât să glumească, se ajută reciproc. Între ei există o legătură extrem de puternică, bazată pe nevoia de atașament. Auzindu-i cum vorbesc de părinți, era clar că atașamentul a fost marcat de relația lor cu aceștia. Și era la fel de clar că au avut relații bune cu părinții lor. Oamenii care au dezvoltat o relație emoțională sănătoasă cu părinții vor avea la rândul lor legături de atașament deschise și fără temeri. Cei care, dimpotrivă, nu au simțit destulă afectivitate vor fi incapabili să se atașeze pe termen lung de oameni. Tocmai pentru că atașamentul primordial mamă-copil, cel răspunzător de încrederea de sine, de a face față sentimentelor de frică și gelozie, nu a fost format pe deplin. Așa s-ar explica atitudinea celor care fug dintr-o relație la prima emoție puternică, pe care o altă persoană le-o provoacă. Pur și simplu nu pot gestiona acest curent care le inundă ființa și îl resimt ca pe o tulburare care le creează complicații. Astfel că preferă să plece fără multe explicații. Tot acest gen de oameni va încerca multiple relații, fără să le finalizeze, ca într-o permanentă căutare și recuperare a afectivității de care nu au avut parte.
Nevoia de atașament stă la baza prieteniei, singurul tip de legătură dintre oameni care pune la încercare limitele acestora. Dacă în copilărie am avut prietenii frumoase, la fel și la maturitate vom dezvolta acest lucru cu ușurință. Cei cu relații de atașament deschis vor primi greu prieteniile rupte, spre deosebire de cei care privesc acest lucru ca pe o ușurare, în timp ce o vor lua de la capăt cu o altă legătură, care va avea aceeași soartă.
Iubirea este confundată adesea cu atașamentul, iar tocmai aceste neclarități în explicarea sentimentelor duc la reacții uneori neașteptate. Oamenii au nevoie să simtă că aparțin cuiva, au nevoie să interacționeze, să fie ascultați și să construiască punți. Spre deosebire de iubire, care e nevoia de a da, atașamentul este despre iubirea de sine și modul în care te raportezi la celălalt. Este baza pe care apar și cresc celelalte sentimente care duc la relații, este ceea ce rămâne după ce toate dispar. Dacă baza a fost șubredă, greu va putea susține o construcție. Cine evită să se lege afectiv de oameni, va simți iubirea ca pe o povară și va vedea un pericol în orice emoție care-i poate clătina proiecția imaginară despre el însuși/însăși. Nu va avea prieteni de durată și nici povești de dragoste ca hrană pentru zile goale, pentru că pur și simplu nu a reușit să treacă de bariera temerilor din copilărie. Va pretinde că nu are nevoie de atașament, pentru că-l confundă cu dependența și insecuritatea. Dar un mic exercițiu este la îndemâna tuturor, acela de a ne aminti de un singur prieten pe care l-am avut din copilărie încoace, și la care ne gândim cu nostalgie. Și să comparăm ce am avut atunci și nu mai avem acum.
Foto pixabay.com
Lasă un răspuns