Despre inimi frânte și memoria lor

          Am trăit recent un experiment interesant. Mi s-a spus să mă desenez așa cum mă văd eu. Nu mă refer decât la inimă acum, am avut un sentiment ciudat să-mi desenez inima, dar am făcut-o spontan și de fapt aici a fost cheia a ceea ce a declanșat. Pentru că, ceea ce eu am creionat cu joaca unui copil la ora de desen, s-a dovedit a fi deloc o simplă schiță. Inima era precum o minge rotundă, roșie, părea veselă și împlinită. Însă modul în care se conecta cu restul corpului m-a făcut să studiez o seară întreagă desenul. Pentru că inconștient am redesenat trecutul, un drum al inimii, cu tristețile și bucuriile ei, de când a început să bată și până acum. Forma rotundă, precum o gogoașă, era cea din prezent, dar erau acolo toate încercările, inima le dusese cu ea, dar a mers înainte. Erau acolo și dialogurile cu creierul, cu plămânii, cu stomacul, totul s-a păstrat, deși eu le crezusem uitate.

Despre memoria pe care ar avea-o inima s-a scris destul. Această pompă neobosită, care bate fără întrerupere, de când ne naștem, este într-un permanent contact cu creierul și răspunde emoțiilor create de acesta. Inima își schimbă ritmul bătăilor sale în funcție de muzica pe care o ascultăm, iar doi îndrăgostiți care se privesc în ochi își pot armoniza ticăitul inimilor după trei minute. Poate emite un câmp electromagnetic la trei metri în afara corpului, care se schimbă după emoții. „Motorașul” neobosit, care ne pune sângele în mișcare, se pare că are propria memorie, ale cărei semnale înmagazinate le trimite veșnicului ei prieten sau rival, creierul. Astfel se explică influențele pe care emoția le poate avea în experiențele și deciziile noastre. Un fel de permanentă „gâlceavă a înțeleptului cu lumea” ar fi comunicarea dintre inimă și rațional.

Cât despre sindromul „inimii frânte”, s-a dovedit medical că există. După o ruptură, pierdere, zbucium profund, se produce o avalanșă de hormoni de stres, în urma căreia mușchiul inimii slăbește. Nu se moare din acest lucru, iar simptomele dispar după cel mult trei luni. Testul de anduranță, la care suntem supuși fiecare în viață, lasă cicatrici. Iar senzațiile se reactivează odată cu repetarea experiențelor sau la rememorarea lor. În contactul cu oamenii, spunem vorbe, comitem gesturi fără să ne dăm seama de urmările pe care le pot avea. Adeseori discutăm în contradictoriu sau jignim cu o ușurință inconștientă, căci cine se gândește în acele momente că toate ajung și la inimă? Avem impresia că e suficient filtrul de selecție al minții, că putem șterge urme cu o radieră imaginară, fără să ne închipuim cât rău putem face.

În dezamăgirile pe care le avem inevitabil de la cei din jur, rămânem o perioadă noi singuri cu inima și gândurile noastre, până la recuperare. Sigur, ar fi simplu dacă supărările nu ar lăsa șanțuri, dacă în furiile noastre am avea grijă și de inima celuilalt. Doar pentru simplu fapt că, poate pentru câteva secunde, ne-a produs emoții care ne-au confirmat că suntem vii. Ar fi bine ca, din când în când, să ne desenăm propria inimă, ca să vedem mai bine ce ține în ea. Cât am ținut noi în noi.

Iată în ce fel suntem afectați, fără să știm, de diverse emoții:

Foto Pinterest