35+, by Corina Ozon

    M-am urcat în taxi, bucuroasă că a venit repede, deoarece eram în întârziere la serviciu. Șoferul era un bărbat până în 35 de ani (mi-a confirmat mai târziu vârsta) și mi-a spus ce traseu alege, întrebându-mă dacă sunt de acord. Presimțeam că are chef de vorbă, iar eu obișnuiesc la acea oră să trec în revistă ce am de făcut pe parcursul zilei, fără să fiu tulburată. Mă uitam la cerul înnorat și îl aud pe taximetrist: „Sper să nu plouă, că am treabă multă când ajung acasă”. I-am spus că nu se anunța ploaie, dar nici soare. „Ar fi minunat să nu plouă, că îmi construiesc o casă”, a continuat șoferul. Recunosc, sunt ispitită să ascult povești, mai ales când ele se deapănă singure, precum un ghem aruncat și care se desfășoară. „Am o casă bătrânească și nu mai pot să o repar, dar îi fac un etaj, am ridicat stâlpii, după ce termin etajul, mă ocup de parter. Acum torn centura, și nu am nevoie să plouă”, îmi spune el neintimidat de tăcerea mea. L-am întrebat dacă lucrează singur la casă. Îl ajută fratele și încă cineva. „Deci singur, adică nu am angajat o firmă să se ocupe. Dacă aveam bani, era altceva”. Am aflat că e de fapt inginer mecanic, a profesat foarte puțin și preferă jobul de taximetrist pentru că îi oferă timp pentru el și o flexibilitate a programului. „Știți, fac la etaj trei camere, o baie și un dressing mare unde îmi depozitez lucrurile mele. De fapt, sunt obiectele pasiunii mele, îmi place să fac drumeții montane, și nu mai am loc de câte echipamente am strâns, sunt mai rău ca o femeie”, a zis el râzând. Am descoperit că multe persoane care practică meseria de taximetrist au niște povești interesante de viață, chiar am întâlnit mulți cu studii superioare. Șoferul de azi mi-a mărturisit că practică de 16 ani acest job. „Scopul meu nu e să am un salariu mare, ci atât cât să-mi achit facturile, să-mi permit să-mi cumpăr ce am nevoie pentru pasiunile mele, dar să nu consume din timpul meu prea mult. Am hobby-uri, pe lângă munte, am o echipă de baschet, prieteni, astea sunt lucruri importante pentru mine. Am cunoscuți care nu au timp să ieșim la o vorbă, pentru că sunt ocupați cu seriviciul, și nu-i înțeleg. Le spun că ei sunt ținuți pe posturi, pentru a rezolva problemele companiei. Dar cu viața lor cum e? Dar când compania aia nu mai are probleme, ei ce fac? Îi dă afară, nu?”. Îi mai răspundeam monosilabic, ca să-l las să vorbească. Mi se părea inedit un taximetrist în postura de life coach. „Știți cum e, fiecare lucru se face atunci când trebuie. Dacă nu faci ce-ți place la 20 de ani, la 30 de ani, când îmbătrânești, ai bani, dar nu mai ai energie să faci ce-ți place. Am dreptate?”, îmi cerea el confirmarea. „Aici, vin la serviciu, îmi fac treaba, apoi mă ocup de viața mea. Dacă vreau zile libere, mi le iau. Fac în așa fel încât timpul ce ține de viața mea personală să fie mai mare decât cel petrecut la serviciu, atât cât pot.” Mi-a mai spus de planurile legate de casă, l-am întrebat dacă are familie, mi-a zis că nu. I-am spus că, atunci când ai responsabilități mai multe, e mai greu să pui în balanță serviciul cu viața personală, dar el a spus că nu va renunța la pasiunile lui, că într-o lună estimează să termine etajul casei, apoi să se ocupe de parter. Și era convins că va face și mobilierul, la cât entuziasm are. Însă nimic despre ființa cu care ar urma să împartă viitorul spațiu. Mi-a arătat entuziasmat, înainte să cobor, poze din drumețiile lui montane, cu echipamentele cărora le va face un dressing.

Nu a plouat astăzi, nu știu zilele următoare cum va fi. Mi-a plăcut optimismul taximetristului și bucuria de a-și trăi viața făcând ce-i place. Nu se simțea singur, dar m-am gândit că, de fapt, tuturor ne-ar plăcea o viață în care să acordăm mai mult timp și spațiu sufletelor noastre, așa cum merită. De multe ori, oamenii pe care-i întâlnim și de care ne legăm, apoi situațiile create din aceste întâlniri pun capăt visurilor noastre. Mereu va fi ceva la care să renunțăm sau să acordăm mai puțină atenție, însă se întâmplă ca energia pe care o investim să nu fie în direcția care ni se potrivește. Se spune că acolo unde îți concentrezi atenția, se duce energia ta. Poate n-ar fi rău să ne oprim puțin din goană și să vedem pe ce anume suntem setați mai mult și cât consumăm pentru acel lucru. Apoi să ne întrebăm dacă merită, dacă noi merităm doar atât. Dacă merită efortul nostru și cât merită să dăm din noi oamenilor cu care interacționăm. Ce se duce, ce vine, ce câștigăm.

Foto pixabay.com