Despre lista timpului cu oameni

     Sunt câteva lucruri la care nu te poți opune, pe care nu le poți schimba, deși știi că vor veni. Unul dintre ele este dispariția definitivă, plecarea fără întoarcere. Când suntem copii, nu înțelegem, iar la tinerețe ni se pare departe. După 35+, începem să realizăm că va trebui să fim tot mai pregătiți, deși nici asta nu e posibil. Apoi, pe măsură ce trece timpul, veștile despre cei plecați sunt mai dese. Ne înspăimântă, nu-i așa? Că suntem nevoiți să facem față durerii, golului lăsat, dar timpul estompează, sau poate doar memoria noastră care vrea să se protejeze păstrând în culori amintirile frumoase.

Tocmai ce am plănuit o plecare în Timișoara mea natală, o mică vacanță-surpriză pentru mama, care nu a zburat niciodată cu avionul. Bucuroasă, a dat telefoane celor pe care dorea să-i revadă. Tanti Roji (Rozalia, de fapt), cea mai dragă unguroaică din viețile noastre, de care copilăria mea e strâns legată, era cap de listă. Prima la care veneam fără niciun fel de calcule. Era ca o soră pentru mama. Ne vizita des, am locuit în aceleași cartiere, era plină de umor și avea un limbaj colorat. Tata o tachina cu Ardealul, iar noi ne amuzam că ea îl lua în serios de fiecare dată. Fuma mult, după pensie s-a lăsat, pentru că medicul i-a spus  că are diabet și „că e groasă”. Am multe amintiri legate de ea, printre care cea cum s-a chinuit să ne învețe, pe mine și pe fratele meu limba maghiară, dar nu s-a lipit mare lucru. Când mergeam la ea, casa era curată ca un pahar, iar radioul mergea mereu pe postul Budapesta. A crescut singură două fete gemene foarte frumoase, gătea dumnezeiește și mereu avea ceva bun pentru noi. Mi-a rămas de neșters, când părinții au plecat din localitate la înmormântarea unuia dintre bunici, ne-a luat la ea acasă, pe noi, copiii. Timp de două zile ne-a hrănit și ne-a făcut baie, precum Fata moșului pe lighioane. Mă miram ce deschis vorbea cu fetele ei, pe atunci studente. Mă rușinam când ele îi povesteau despre întâlnirile cu iubiții lor. Tanti Roji era o avangardistă și nu s-a schimbat ca să fie pe placul cuiva. Purta stigmatul unui divorț și al femeii singure, care nu mai avea încredere în oameni, dar pe care te puteai baza la nevoie. Un bun confident, nu bârfea și o iubea foarte mult pe fiica mea. Surpriza era să vin cu ea, pentru că nu o văzuse de câțiva ani.

Acum câteva zile, tanti Roji se bucura că venim și se plângea de o durere mare de mijloc. Apoi am aflat că s-a dus, după ce ne-am impacientat că nu mai răspundea la telefon. Avea o vârstă înaintată, ce-i drept, dar și un optimism care nu părea că se lasă doborât de o durere de șale. Cel mai trist moment a fost când am realizat că am tăiat pe cineva de pe o listă imaginară. Și că va fi o zi goală, pe care o dedicasem ei și probabil va fi redusă la un drum la mormânt. Cel mai trist a fost să-mi dau seama că mama rămâne tot mai singură, cercul fraților și al prietenilor se micșorează. Cel mai trist a fost când iar am realizat că sunt lucruri pe care nu le putem schimba și m-am înspăimântat. Am văzut acel cerc al timpului, ca pe un instrument de tortură care acționează lent și din care nu putem ieși. Oricât ne dorim, de cele mai multe ori, greu ne putem împărți timpul ca să fim cu cine am vrea. De cele mai multe ori, oricum am scrie lista, e prea târziu.

Foto pixabay.com