Despre asigurări pe viață și pe moarte

pixabay.com
pixabay.com

        Anul trecut, în toamnă, am luat un autocar din Sibiu până în Arad, mergeam de la un eveniment la altul, cu cărțile. În autobuz, cu excepția șoferului, numai femei. În fiecare localitate de pe traseu, urcau câte două, cel puțin, astfel că până la destinație, autocarul se umpluse. Lângă mine stătea o femeie de aproape 60 de ani. Am aflat că toate aveau contracte de muncă în Italia și se duceau la serviciu. Fuseseră vara acasă și obținuseră un nou contract la cămine de bătrâni, ca îngrijitoare. Se duceau să-și ia în primire serviciul, deja știau regulile. Îmi spuneau că sunt destul de mulțumite și că li se asigura cazare în incinta azilului și mâncare. Toate aveau în jur de 50-55 de ani. Toate aveau copii, soți, părinți, pe care i-au lăsat acasă. Au ales să lucreze în străinătate pentru că în țară nu aveau loc de muncă. Erau la vârsta la care nimeni nu le mai angaja. Majoritatea rămăseseră șomere din cauza restructurării sau a falimentării firmelor unde lucrau. Între timp nu și-au găsit rostul și o duceau greu cu banii. Femeia de lângă mine nu se amesteca în vorbă cu celelalte. Mi-a povestit că lucra de cinci ani în casa unei familii de bătrâni. Îi îngrijea, le făcea de mâncare, fiul bătrânilor are încredere în ea și i-a lăsat casa pe mână, unde și locuia. Mi-a spus că situația ei era mai bună decât a altor îngrijitoare, mai ales pentru că „bătrânii încă se spală singuri”. Nu toate au norocul să fie simpatizate de angajatori, unele nu beneficiază, de exemplu, de toate mesele, altele sunt nevoite să locuiască în case complet izolate, în sate singuratice sau în condiții foarte grele. Nu se întorc acasă, deși le e greu, pentru că aici au un salariu, o parte din el îl trimit familiei rămasă în țară. În multe situații, femeia este singurul generator de venituri. Departe de casă, de soți, măcinate de dorul de copii și de un sentiment  al vinovăției că oarecum i-au abandonat, uneori aceste femei devin străine pentru propria familie. Unele intră în depresie, nu vorbesc decât între ele și cu prudență, nu vor să-și piardă pâinea. În zilele libere, care nu sunt dese, se adună mai multe într-un părculeț, stau pe o bancă și deapănă amintiri. E una dintre puținele terapii. Sau comunică pe grupurile de pe rețelele de socializare. Munca temporară s-a prelungit cu câte un an, astfel că, la întoarcerea acasă, își găsesc copiii mari și schimbați. Sunt, desigur, și cazurile în care părinții s-au adus unul pe altul la muncă, apoi i-au adus și pe copii, i-au dat la școli în Italia și lucrează în cadrul unor firme. Femeia de lângă mine se întrerupe din povestit, ca să răspundă la telefon. După ce termină de vorbit, îmi spune că fiul bătrânilor de care are grijă a vrut să știe când ajunge exact și ce gătește, ca să-i lase bani. Era veselă. Femeile care stăteau pe scaunele din spatele meu m-au privit curioase și m-au întrebat dacă merg la muncă în Italia. Le-am zis că eu cobor la Arad, în Italia am fost doar ca turist. Mi-au zâmbit, cu puțină amărăciune, iar una din ele a spus: „Părinții noștri sunt bolnavi acasă, iar noi mergem să avem grijă de ai altora”. 

           19551283_1988931361337132_1526028340_nS-a întâmplat să ajung anul acesta, în iunie, în Italia, mai exact la Torino, la o frumoasă întâlnire cu românii de acolo și cu cărțile mele. Astfel am cunoscut-o pe Mihaela Dumitru, care m-a și însoțit prin oraș. Este în Italia din 2009, de profesie e jurist, dar acum lucrează în domeniul asigurărilor. În țară, a fost desemnată printre cei mai buni manageri, pe când lucra la o companie națională. În Italia, după cursuri de formare și examene, a fost atestată de Baroul Asiguratorilor de la Roma. Mi-am amintit de experiența din autocar și i-am povestit-o, iar ea mi-a mărturisit că există o mare problemă cu repatrierea celor care mor în Italia, pentru că de cele mai multe ori familia nu are banii necesari transportului. „În anul 2016 discutăm de 8000 persoane decedate în diaspora, din care 3000 nu pot fi repatriate.”, îmi spune Mihaela. De aceea ea a introdus un produs destinat românilor din Italia: asigurarea pe viață ce include repatrierea în caz de deces. „Cei care lucrează aici se expun în primul rând distanței (peste 2000 km de casă), nu este un amănunt neimportant, din contră. În primul rând, respectul meu și răbdarea pe care o au, pentru situația pe care o trăiesc și cred că nicio națiune vreodată nu își va trimite femeile ”în război” așa cum fac româncele noastre în toată Italia (sacrificiu, sacrificiu, sacrificiu), pentru a trimite bani acasă copiilor, soților…”. Ofertele de asigurare se adresează tuturor, indiferent de vârstă, și au o paletă largă: de la asigurări împotriva accidentelor până la cele destinate bătrânilor de 76 de ani, ce nu mai pot beneficia de aceleași produse la banca unde au contul de o viață. Românii au primit bine produsul care le garantează repatrierea în caz de deces și, fără îndoială, Mihaela face o treabă bună cu proiectul ei și dă sfaturi oricui are nevoie. Iar eu mi-am amintit ochii triști și zâmbetul amar al femeilor din autocar, sper să le fie bine.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Mihaela Dumitru

Anunțuri

Un gând despre “Despre asigurări pe viață și pe moarte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s