Îmi place să cred că toți oamenii și-ar dori să fie sinceri, pentru că viața ar fi mai ușoară, relațiile mai puțin complicate, iar munca mai puțin dificilă. Oarecum ne străduim să facem asta, pentru că nimănui nu-i place să fie mințit sau să i se prezinte o imagine deformată a unei realități. În copilărie obișnuiam să mințim, ca să ne protejăm, și, ca orice faptă repetată, a devenit obicei. Cu cât pedeapsa era mai mare, cu atât ne rafinam minciunile. Mai târziu, mințim tot ca să ne protejăm. De data asta interesele, integritatea, imaginea. Uneori mințim ca să-i menajăm pe cei dragi, acelea sunt minciuni necesare. Mai sunt și minciunile nevinovate, spuse la conjunctură. Însă a fi sincer implică și dezinvoltura, a spune ceea ce gândești despre un lucru, o situație. În general, oamenii sunt atrași de genul sincer pe care-l asociază cu curajul. Temeritatea exprimării unei idei pe care ei s-au temut să o spună le dă aripi și se simt părtași la acel act de sinceritate. Asistăm astfel la o fascinație a sincerității, ca fiind ceva rar și deloc comod.
Vezi continuarea în carte.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns