Despre „la bine și la rău” și o carte

separare     Întâmplător sau nu, cu câteva zile înainte de lansarea volumului „Divorțurile amanților” (al patrulea din seria „Amanții”), mi-a căzut sub ochi un articol despre istoria divorțurilor. Un act de neconceput cu secole în urmă. Rămâne ca un fel de precursor divorțul lui Henric al VIII-lea, din 1522, care a tăiat legăturile cu Biserica Catolică și și-a creat Biserica Anglicană, pentru a putea anula căsătoria cu Catherine de Aragon și ca să o ia de soție pe Anne Boleyn. Se pare că această decizie, care a zdruncinat cutumele de un mileniu, a dus la transformări în societatea engleză. Că Henric al VIII-lea a scăpat și de Anne e încă o poveste. (M-a impresionat când am văzut turnul în care a stat închisă până la execuție, și când i-am aflat de la prietenii din Londra care mă însoțeau povestea zbuciumată pe care a trăit-o). După o perioadă mai îngăduitoare în privința posibilității ruperii căsniciilor, Biserica Anglicană se declară împotriva divorțului, care putea fi recunoscut doar printr-un act dat de Parlament, unde împricinații erau nevoiți să-și facă viața publică în fața a sute de parlamentari. Abia în 1857, în Anglia s-a adoptat o lege a divorțului. Principalele motive recunoscute erau infidelitatea și impotența. Violența domestică, violul, problemele financiare, mai puțin. Se putea obține cu greu, sub patronajul bisericii, o separarea a soților, însă nevasta trebuia să-și păstreze castitatea și să asculte de soțul ei, altfel risca pierderea custodiei copiilor.

Am căutat câte ceva și despre istoria divorțului la români. Se pare că în prima jumătate a secolului XIX s-a înregistrat un număr mare de divorțuri în Moldova, iar Mitropolitul Veniamin Costachi atrăgea atenția: „înfiorătorul acest rău va să aducă pe norodul acestei țări la cea mai mare demoralizație si sleire” și cerea legi mai riguroase în privința despărțirilor. Biserica din nou avea un cuvânt de spus. Motivele de divorț luate în considerare erau  un eventual complot împotriva „stăpânirei sau a obșteștii siguranții” și adulterul. Care în cazul soției, aceasta era numită „preacurvă”, iar în cazul soțului era „cădere în dragoste”. Dacă divorțul era din vina femeii adultere, aceasta era închisă într-o mănăstire și i se confisca întreaga zestre. Dacă erau alte motive, ea nu avea voie să se recăsătorească decât după cinci ani. Dacă divorțul se făcea din cauza bărbatului, indiferent de motive, soția se putea recăsători după un an.

Legile civile au devenit cu timpul mai nuanțate și permisive în privința desfacerii căsătoriilor, însă divorțul, pe perioada comunistă, nu era agreat, iar concubinajul era amendat. Oamenii nu divorțau, din pricina oprobiului public, și continuau să trăiască sub același acoperiș măcinându-se reciproc până la moarte. Nici acum divorțul nu este un statut pe care societatea să-l felicite. Ce-i drept, există mai multe forme de reconciliere, acolo unde lucrurile se pot repara. Unde nu se poate face nimic, încep presiunile din partea familiei, izolarea de vechii prieteni, neajunsurile financiare. Am mai scris despre ce trebuie să trăiască o femeie și un bărbat divorțat, mai ales când există și copii la mijloc. Sigur, nu spune nimeni că divorțul să fie un stil de viață, dar actul căsătoriei ar trebui să fie mai responsabil. Ruptura este o consecință a alegerilor nepotrivite. Există situații în care soții se împacă, dar puține, și de multe ori doar ca un compromis pentru a-și crește copiii. Însă de fericirea adulților depinde și fericirea copiilor. Ruptura e grea, însă există viață și după divorț, și ar fi mai ușoară dacă, pe ici, pe colo, am mai umbla la mentalități. Doi oameni care nu se mai înțeleg pot fi mai constructivi dacă sunt liberi, decât în captivitate casnică. Desigur, și cu un sprijin din partea societății, ar putea păstra o bună comunicare, mai ales acolo unde sunt copii de crescut. Desigur, o mare problemă este cea a partajului, iar o amică avocată îmi povestea ce scandaluri sunt la procese din partea unor oameni „cu pretenții”, cum ar veni, care ajung să-și împartă și lingurile din casă. Tensiunea acumulată și spaima a ceea ce urmează să vină creează bariere puternice în comunicarea dintre parteneri. Frustrarea, orgoliile, egoismul, educația și probabil mai sunt și altele, toate duc la comiterea unor gesturi de multe ori penibile. Da, oamenilor li se întâmplă să se îndrăgostească atunci când sunt căsătoriți, să aibă aventuri, să dorească să evadeze. Stresul cotidian, rutina, evoluția inegală a partenerilor sunt cauze ale destrămării legăturilor. Rețete nu există pentru a avea o viață fără tulburări, fiecare decide pentru propria fericire. Unii se întorc la matcă, alții doresc o schimbare.

Ziceam de întâmplarea de a citi articolul de mai sus înainte de lansarea cărții mele, „Divorțurile amanților”, la Bookfest, la care vă invit să veniți sâmbătă, 27 mai, ora 15, în pavilionul C2, stand B25 Editura Herg Benet. Voi avea trei invitate interesante: avocata Eliza Ene-Corbeanu, Daniela Palade Teodorescu (Redactor șef la revista „Avantaje”) și Corina Gaftoi (Director Marketing la Adesgo). Vom avea discuții interesante, pentru că fiecare am auzit, trăit, gestionat o ruptură. Am pregătit niște lucruri simpatice, cum ar fi tricouri cu texte din cărțile mele, pe care le puteți lua separat sau cu cărțile. Cei care cumpără tot setul de cărți primesc un tricou cadou și o sticlă cu vin oferită de SmartDrinks.ro, care este alături de acest eveniment. Adesgo dăruiește primilor 30 de cumpărători ai cărților cadouri supriză. Veți putea primi autografe pe cărți, vom sta de vorbă și sper ca ploaia ce se anunță să nu fie un motiv să stați în casă. Vă mulțumesc de acum și vă aștept cu drag! E cea de-a șasea mea carte…

Foto pixabay.com

Caută un subiect
Categorii
Publicate recent
Trimiteri

Would you like to contribute as an editor or a writer to our blog? Let us know all the details about yourself and send us a message.

%d blogeri au apreciat: