Despre familie și iubire

girl-1130761_960_720      Primesc ieri seară un mesaj de la o amică, șefa unei reviste glossy, cu o invitație la un eveniment care anunța apariția unui ghid de parenting după divorț. „E bine că va fi așa ceva”, i-am spus. „Da, suntem tot mai mulți…”, mi-a răspuns ea. Am avut pe moment așa, un sentiment că parcă venea un lucru prea târziu. Am dat toți anii înapoi și ne-am văzut cum am intrat singuri în viață, cum ne-am îndrăgostit de cine ne-a acordat ceva mai multă atenție și ne-a plăcut, unii am făcut copii, ne-am căsătorit, tot așa, orbește, fără să ne dăm seama dacă acele persoane ni se potrivesc și fără să ne facem proiecții. Ne-am lăsat duși de val oarecum, cu presiunea familiei că trebuie să ne așezăm la casa noastră cumva și să avem copii, că timpul trece. Erau momente bune și momente rele, apoi s-a produs ruptura. Am dat drumul mâinilor de care ne agățam strâns, ca de un colac de salvare. Cum să fii divorțat? Ce va zice mama sau tata? Rudele, prietenii, cei din jur, care ne-au văzut mergând împreună pe stradă și la serviciu? La toate neajunsurile s-a adăugat și presiunea asta, dar din sens invers, că nu ai fost în stare să faci ce trebuie, să ai o familie. Că rămâi cu un copil agățat de gât și nimeni nu te mai ia. Cu toate acestea o faci, te rupi. Acum, când privești în urmă, te gândești cât curaj ai avut și câtă putere să le duci pe toate. Pentru că după senzația de eliberare a început greul, de fapt. Alergături ca disperata cu copilul la școală, unde diriginta te chestiona asupra situației tale, pentru că a auzit că sunteți o „familie dezorganizată”, tu și copilul. Adică procreezi și tot nu e bine așa. La ședințele cu părinții, celelalte mame te privesc un pic arogant și suspicios, iar tații îți fixează gleznele. Înveți să schimbi becuri, rezistențe, să desfunzi chiuvete și să mai bați un cui. Cari plase cu cumpărături și îți vine să plângi după ce urci scările. Îți amintești acum că te-ai oprit de sute de ori la același etaj crezând că nu mai poți și că inima îți va plezni. Dar uite că a rezistat. Devii participant la un show de supraviețuire, numărând  banii de la o lună la alta, ca să plătești toate facturile, ratele, ce-i trebuie copilului, dar să-ți mai iei și ție pantofi sau un sutien care ți-au plăcut, să-ți faci părul și să te parfumezi, dar să și mâncați. Constați că prietenele căsătorite nu mai sunt așa de disponibile și amabile, iar soții lor te evită. Cât despre o altă căsătorie, îți zici că te-ai ars prea tare și încă nu s-au vindecat de tot rănile. Iar, când se vindecă, ți-e bine așa. Și nici nu s-a arătat cineva extrem de încântat că ai copil, ca să și stea mult în preajma lui. Dar tu mergi mai departe, îți vezi de carieră, de copil, cu ceva noroc din partea părinților (care au revenit la sentimente mai bune că n-ai „o familie ca oamenii”), răzbești. Fără terapii și sprijin mare. Te duci la întâlnirile de n ani de la absolvirea liceului, a facultăților, și fostele colege se miră ce bine arăți. Te uiți și tu la ele, pe unele abia le recunoști, altele sunt dame bine. Te uiți la tine în oglinda de la baie. Nu îți explici nici tu cum de toate zilele amare și nopțile plânse nu s-au imprimat pe față? Cum de nu se vede că ai mâncat un timp doar salam cu pâine, pentru că nu aveai pe ce să gătești? Sau că dormeai cu căciula pe cap, pentru că ușa de la balcon nu se închidea bine și intra zăpada în casă? Cum de n-au lăsat nicio urmă, de parcă ai crescut toată viața într-un palat cu servitori? Nici n-are rost să le dai prea multe detalii colegilor, cine te-ar crede cu fața aia fără riduri? Apoi ele pleacă cu soții acasă, tu chemi un taxi și pleci acasă, unde te așteaptă copilul, care acum e destul de mare să stea singur. Ești o familie monoparentală. Și, când îți strângi copilul în brațe sau îți spune că a gătit ceva bun pentru tine, că tu ești obosită, te umfli în pene. „Hai, dom`le, că am făcut ceva bun pe lumea asta!”. 

                  Muncesc în medie 14 ore pe zi, chiar și în weekend, țin o casă, toate cheltuielile, cu încă o gură de hrănit, e ritmul meu de ani. Mă uit în urmă și văd că societatea nu mi-a cărat plasele, nu mi-a făcut program flexibil când alergam de colo până colo cu copilul mic, nu i-a învățat pe oameni să nu se ferească de noi ca de o boală rușinoasă, nici pe unii bărbați, atât de traumatizați, că îi speria doar gândul că ar putea crește un copil care nu ar fi al lor, și nu le-a spus nimeni că viața nu e o continuă distracție. Nici pe femeile măritate și care vedeau în tine un concurent periculos și deveneau geloase. Nu ne-a învățat mai nimic nimeni. Acel ghid, de care ziceam la început, cred că vine prea târziu pentru unii dintre noi, dar povestea de succes și-o scrie fiecare. În anul 2017, părinții singuri nu sunt considerați o familie, fac adevărate tururi de forță între casă și job, trăiesc dintr-un singur venit și fac un slalom abil printre relații. Pentru că toată societatea e traumatizată, pentru că nu a fost obișnuită cu iubirea, și nu are niciun motiv ca să-și dea cu părerea cum trăiesc eu, de pildă, cu o viață de expat.

Foto pixabay.com

Anunțuri

7 gânduri despre “Despre familie și iubire

  1. Este minunat si demn de respect tot ceea ce ai scris. Pare o Golgota pe care o urci zilnic.
    Din randurile tale am senzatia ca o faci fara remuscari.
    La un singur lucru am rezerve, daca-mi permiti. Presupun ca nu o faci din placere, dar…
    Daca muncesti 14 ore pe zi, intreaga saptamana, cand ai timp de tine ? cand ai timp sa petreci timpul cu sufletul tau de acasa?
    Evident ca facturile si toate celelalte nu se platesc cu frunze din parc, dar o cale de mijloc nu exista?
    Daca este povestea ta, mi se pare admirabila.
    Din pacate, cu riscul de a parea un ciudat, imi mentin rezervele ca pretul platit, de noi toti, nu doar de tine, pentru o anumita stabilitate financiara, este mai mare decat beneficiile.
    Oricum felicitari pentru randuri si toata admiratia pentru sacrificiul din viata reala.

    Apreciază

    1. Mulțumesc pentru aprecieri! E real ce am scris, am anduranță de pe vremea când lucram în presă. Nu știu dacă e o Golgota, dar așa am răzbit. Da, muncesc așa cum am spus, iar timp pentru mine am foarte puțin. Însă scriu și cărți, și e de fapt ceva ce fac pentru mine 🙂

      Apreciază

  2. ..Sau nu (mai) ai parinti. Si bona devine cel mai de nadejde sprijin al tau…daca esti norocoasa sa dai peste un om OK (nu se poate sa alegi chiar totul gresit in viata :))

    …Iar cicatricile nu se vad pe fata, ci doar in organism, fiindca totul se plateste : treci razant pe langa un zona zoster, o tuse incapatanata care te face sa te suspectezi de TBC, cativa ani mai tarziu, un nodul la tiroida…

    …the show must go on 🙂

    Apreciază

  3. Autocompasiunea este un factor esential al existentei si ajuta fiinta rational-sentimentala sa-si echilibreze starile sufletesti extreme,care pot provoca anxietate si depresie…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s