Despre Viorel Ilișoi: „Fă-mă să mă îndrăgostesc și îți voi da repede o carte frumoasă”

        Când am început să scriu aici poveștile unor bărbați, m-am gândit și la Viorel Ilișoi. Tocmai pentru că are o mulțime de fațete: poet, jurnalist, prozator, blogger…Eu am vrut să aflu despre bărbatul din spatele lor. Nu s-a lăsat așa ușor prins, dar am dibuit câte ceva. Nu e ușor să te apuci să discuți cu el, în sensul că ar trebui un foileton. Omul acesta e un serial, pe care-l urmărești în timp real. Are o putere mare de regenerare și o demnitate rar întâlnită de a-și purta rănile. Despre biografia lui aflăm mai multe de pe blogul www.viorelilisoi.ro, de unde spicuim: născut la Ringhilești, județul Botoșani; a crescut la Casa de Copii din Trușești, pe malurile Jijiei. Debutează ca ziarist de la începutul anului 1990 și scrie, pe rând, la Atitudinea, Timpul, Național, Cotidianul și Jurnalul Național. De la acesta din urmă a fost dat afară, fără explicații, după cinci ani de activitate, din care câteva luni neplătite. În acea perioadă l-am și cunoscut și am admirat modul în care a scris despre asta, ceva amuzant cu amar, însă fără urmă de răutate. Eu consider că acel moment a fost decisiv pentru cariera lui și i-a dat un imbold pentru a se dezvolta independent. În 1992, a fost primul ziarist român condamnat pentru delict de presă, pentru pamfletul „Saddam Hussein se ascunde la Botoșani”. Condamnat definitiv la trei luni de închisoare, dar eliberat după nouăsprezece zile la intervenția presei internaționale. A scris și scrie cărți, a fost sub acoperire gunoier, controlor de bilete, cerșetor, zilier, turist, pacient, a făcut film documentar, a susținut conferințe…mă întreb uneori când a avut timp într-o singură viață, și doar până acum. „Scriu în primul rând pentru mine. E un fel de a respira. Un fel de a trăi. E, în egală măsură, și un fel de a muri. Scriind, te hrănești din iluzia că marchezi cumva timpul și că salvezi ceva din tine după ce nu vei mai fi. Prostii! E doar o iluzie. Dar suntem oameni și, asta e, trăim – și încă ce frumos! – și din iluzii. Scriu pentru că îmi place să fac asta. Pentru că mă încurajează cititorii să o fac. Ei bine, la acest act individual, scrisul, îi iau de martori și pe cititorii mei. Împărtășesc cu ei intimitatea scrisului meu. Nu e ceva ce fac eu pe sub tejghea și apoi le pun pe masă cititorilor, e ceva ce fac împreună cu ei, în prezența lor continuă. Scriu pentru mine, egoist, dar mereu cu preocuparea exhibiționistă de a fi observat în ceea ce fac.”

Dar cum a ajuns Viorel Ilișoi să scrie? „Habar n-am. Așa s-a întâmplat. De pe la zece ani am început să scriu tot felul de poezele și povestiri simple, școlărești – ceea ce, la alt nivel, fac și acum.  În clasa a opta țineam deja un jurnal, aveam „caiete de creație”, cum le ziceam eu atunci, pentru că așa îmi spusese profesoara de română că se cheamă. Mi-a plăcut să citesc (nici nu aveai ce face altceva pe vremea aia) și ceva din lecturile acelea se întorcea prin pix, scriam. Tot ce a fost mai frumos în adolescența mea s-a întâmplat în jurul cenaclului literar la care mergeam săptămânal și în jurul caietelor mele de poezii. Pe urmă întâmplarea a făcut să ajung în presă, având oarecum exercițiul scrisului, și am rămas. De 27 de ani trăiesc din scris. Dacă aș fi nevoit să-mi câștig existența altfel, aș muri. Prin sufocare.”

V-am spus că am dorit să aflu mai multe despre bărbatul Viorel Ilișoi și l-am întrebat direct dacă el crede că dragostea tâmpește și seacă inspirația. Iată ce mi-a răspuns: „Nu. Îndepărtata mea adolescență îmi spune că nu e așa. Eram îndrăgostit și scriam nebunește, năvalnic. Scriam și în momentele de plutire, și în cele de cădere. Trăirile intense, în cer sau în iad, erau un sol bun pentru creație. Poate pe unii dragostea îi sterilizează , îi castrează, dar pe aceia îi bănuiesc de micime a sufletului. Treaba lor. Poate pe ei îi inspiră un abces, un șurub,  un afiș electoral… Dacă m-aș mai îndrăgosti acum, ceea ce din afară ar putea părea penibil, sigur asta s-ar vedea în scrisul meu, poate m-aș întoarce mai decis la poezie. Iubirea poate să te tâmpească, să-ți pierzi capul, cum se spune, adică să devii cam inadecvat social, aerian, dar asta poate să fie mană cerească pentru creație. Fă-mă să mă îndrăgostesc și îți voi da repede o carte frumoasă. Pe mine ura și indiferența mă castrează. Dar dincolo de aceste trăiri, care doar potențează creația, totul vine din voința și din arta autorului: dacă ai ceva de spus și acel ceva nu mai încape în tine, vei spune: îndrăgostit sau nu.”  Se spune că ducem cu noi traumele copilăriei, iar aceasta ne marchează mai departe alegerile. „Nu știu, eu încă nu m-am maturizat. Copilul din mine vrea să plece, împins de ani, dar eu trag de el cu amândouă mâinile. El se smucește, eu îl rog: stai, băiatu’, aici, stai să-ți mai spun câte ceva despre tine – încercând de fapt să-l fac să-mi spună el despre mine câte ceva. Copilul care mă locuiește este sursa a tot ce am eu mai bun. Îmi dictează multe texte, așa cum poate el, la mintea lui, texte pe care eu, adultul, le cizelez conform gusturilor mele, le adaug idei mature, interpretări, dar totul, totul pleacă din gura acelui țânc zvăpăiat care nu vrea să mai tacă. Și dacă ațipește, îl înghiontesc. Multe din povestirile mele recuperează acea perioadă: a copilăriei. Mereu mă întorc acolo, cu sfială, ca într-o biserică părăsită, căutând plin de speranță vreo icoană uitată pe undeva. N-am fost un copil fără copilărie. Nu există așa ceva. Doar că am avut o altfel de copilărie. La orfelinat. Asta a fost. Noi eram fericiți acolo, în felul nostru. Copiii au o putere inimaginabilă de a a umple cu frumos, cu candoare, golurile înspăimântătoare din viața lor. Este posibil ca acele experiențe din orfelinat să mă fi format într-un anume fel, să-mi fi ascuțit sensibilitatea.”

Suntem prelungiri ale dorințelor neîmplinite ale părinților noștri sau cele mai bune creații ale lor. De modul de abordare a relației cu părinții depind multe alegeri în viața noastră. Cum a fost pentru copilul Viorel Ilișoi, care nu a fost crescut de părinți? Cât de mult suntem influențați ca autori de aceste relații? Viorel o spune foarte frumos: „Suntem ca niște pietre peste care curge un râu (să zicem: al vieții) și ne șlefuiește cumva: mai frumos sau mai inexpresiv, mai puțin sau mai mult, până dispariție. Iar relația cu părinții influențează mai mult decât altele. E relația în care te dezvolți, te formezi. Kafka, în celebra „Scrisoare către tata”, ne arată cât de mult contează pentru un autor relația cu părinții. El a problematizat profund această legătură cu tatăl său, a întors-o pe toate fețele, a scos-o din subconștient și a dus-o până la metafizic, dar și autorii care aparent ignoră acest tip de relație formatoare sunt marcați de ea, fie că recunosc sau nu. Când zic „toți autorii”,  mă refer inclusiv la cei care n-au crescut lângă părinți: orfani, copii ai războiului, abandonați, pierduți, înfiați etc. Pentru că relația cu părinții te modelează chiar în lipsa lor. Tocmai absența lor devine catalizatorul devenirii tale. Știu că tu, Corina, îți iubești mult părinții și că îi admiri: văd asta din comentarii sporadice pe Facebook. Cred că nu îți va fi greu să recunoști că părinții tăi te marchează ca om, deci și ca autor, chiar și acum, la vârsta maturității tale. Părinții stau deasupra noastră mereu: depinde de noi și de ei dacă stau ca niște tirani sau ca niște îngeri. Eu am un mini-roman, „Evadarea”, în care vorbesc mult despre mama, mai bine spus despre absența ei. Am scris mult despre mama. Despre tata – mai puțin, dar la fel de intens. Reconstruiesc prin scris relația cu ei, acum când ei nu mai sunt.” Ultima frază mi se pare genială.

Desigur că am vorbit puțin despre scriitor și ziarist. Care e ordinea, cum e mai bine să treci etapele: mai întâi ziarist și apoi scriitor, sau invers? „Calea e deschisă în ambele sensuri: și dinspre gazetărie spre literatură, și dinspre literatură spre gazetărie.  Există și o zonă de coexistență a acestora, zonă de unde s-au înălțat autori ca Truman Capote („Cu sânge rece”) sau Heinrich Böll („Onoarea pierdută a Katharinei Blum”), cu romane-reportaj. Se întrepătrund nu doar genurile, stilurile, ci și instrumentele de lucru sunt comune. Ziaristul e liber să folosească instrumentele stilistice ale literatorului (mai cu seamă în reportaj, pamflet, tabletă, portret etc.), iar scriitorul, chiar autorul de literatură de ficțiune, e și el obligat să se documenteze riguros, jurnalistic. Dacă te apuci să scrii un roman de dragoste cu acțiunea plasată în Belle Epoque și nu te duci la bibliotecă să te documentezi asupra epocii, cum trăiau oamenii atunci, cum gândeau, ce moravuri aveau, cum se îmbrăcau și așa mai departe, atunci e aproape sigur că vei rata, vei pierde cel puțin ceva din aerul de autenticitate. Acum se scrie foarte multă literatură din burtă, de la birou, vorbăraie pe ață, unde toată documentarea e experiența directă și îngustă a autorului atoateștiutor și de nimic, de fapt, știutor. Exercițiul gazetăriei nu i-ar strica niciunui scriitor. Știu că îndrăgitul nostru scriitor contemporan Daniel Bănulescu – nu cumva ați fost colegi la „Evenimentul zilei”? – a abandonat gazetăria, zicând că-i strică mâna, și s-a dedicat exclusiv literaturii. Păzea o macara într-un șantier, stătea în ghereta aia și scria. Nici Daniel Bănulescu, cel care a refuzat cu atâta fermitate gazetăria, nu poate spune că experiența redacției i-a fost total inutilă în opera sa. Pe urmă, să ne mai gândim la un lucru: la noi, după Revoluție, mulți scriitori, care până atunci nu au avut de-a face cu gazetăria, au intrat în presă. Și ultima observație: scriitor poți să fii de mic copil sau din adolescență: scrii niște poezii, ceva, gata, ești scriitor. Dar gazetar nu devii peste noapte și în afara gazetei. Deci cumva, toți gazetarii talentați au fost mai întâi scriitori (mai mult sau mai puțin exprimați) și abia după aceea au ajuns și gazetari, lăsând în urmă literatura sau ducând-o mai departe simultan cu jurnalismul. Eu am scris literatură înainte de a ajunge la ziar, am scris și cât am lucrat într-o redacție, scriu și acum, când stau acasă, lângă pisici.” 

Viorel Ilișoi tocmai a terminat de scris încă o carte, „Cele mai frumoase reportaje” și l-am întrebat ce așteptări are: „Să ajungă să fie predată la facultate. Na, că am spus-o! Cititorii vor vedea mâna mea tremurând când scria acele texte. Dacă nu vor vedea asta, le-am scris degeaba.” Cartea se lansează azi la F64, pe Bd Unirii nr 45, București, la ora 18,30.  Chiar mi-aș dori acest lucru, pentru că Viorel este, după părerea mea, cel mai mare autor contemporan de reportaj literar. Iar o discuție cu el însumează lecții de viață și meserie, și este un balsam pentru suflet. Viorel este ultimul romantic al jurnalismului și a dovedit că se poate reuși prin demnitate, bunătate și, desigur, talent. El duce mai departe acele lucruri pe care le credeam pierdute sau prea lipsite de importanță și profit, ca să le dăm atenție. Acele lucruri în care e vorba despre suflet.

Articolul face parte din proiectul Corina Ozon Connections. Oamenii sunt legați între ei prin povești. No matter the distance, there are connections.

Foto arhiva personală Viorel Ilișoi