Despre „misterul” iubirilor autorului și câteva învățăminte despre viață

     Nu am fost decisă dacă să scriu acest text aici sau pe blogul de autor. Dar mi-am dat seama că mai potrivit este locul acesta, pentru că și autorii sunt oameni și se conectează prin povești. Primesc întrebări, publice sau private, despre „misterul” poveștii mele personale. Nu știu dacă mai există imaginea artiștilor care nu ies din casă cu săptămânile, nu se spală, nu dorm, atunci când creează. Autorii zilelor noastre sunt oameni dintre oameni. Iubesc și dăruiesc, dar îi mai și trimit în pizda mă-sii pe furnizorii de dezamăgiri. Suferă din dragoste, procedează ca atare, se umilesc, uneori, mai fac și compromisuri, v-am spus doar că sunt tot oameni. Doar că toate aceste lucruri sunt hrană pentru a arde pe dinăuntru și putere pentru a merge mai departe. Creația se arde pe dinăuntru și se topește, se filtrează și ia forme, poate aici e „misterul” văzut de ceilalți, în reacțiile neconforme, ca să nu spun nebunești. (Așa-i că v-am dat gata cu asta?). Supărarea, suferința, dragostea se transformă și se transferă. Autorul iubește, dar este un om liber. Poate că „misterul” stă și în libertate. Deoarece creația are nevoie de libertate și de spațiu. În sensul detașării de dependențe, care mănâncă timp și energie (cu excepția scrisului, desigur, și a tutunului aferent). Astfel, autorul devine o ființă ciudată, care se izolează emoțional, dar tânjește după iubire. De aici, chestia cu „artistul neînțeles”. Își găsește un autor o persoană care să-l înțeleagă? Cu siguranță, iar acea persoană este cea care mai întâi reușește să-i cunoască mintea. Apoi sigur a intrat și la inimă. Asta, dacă nu s-a speriat de ce a văzut în mintea autorului. Glumesc și bravez. Dar chestia cu mintea și inima sunt reale. Trebuie să cunoști cum gândește autorul iubirea, ca să-i dibuiești inima în momentele de slăbiciune. Iar el, autorul, se va ține bățos. Dacă merită, se simte, nu se știe. Nu e o teoremă. Ce a putut consemna autorul/observator/povestitor, din apartamentul de bloc pe post de turn de fildeș, sunt următoarele:

1. Oamenii nu se opresc mereu la persoane care li se potrivesc, pentru a avea relații. În număr considerabil, pe oameni „îi ia valul”, înainte de a apuca să se cunoască. De unde, apoi, deziluzia.
2. Relațiile între oameni funcționează bine până apare factorul concurențial, apoi partenerii devin rivali.
3. Oamenii obișnuiesc să pășească abrupt unii în viața celorlalți, fără să-și exprime de la început adevăratele intenții. La fel, se sare peste etapa de cunoaștere.
4. Abordarea actualei relații prin prisma celei/celor anterioare este o greșeală. Acest lucru duce la setări și la bariere de comunicare.
5. Cauza ruperii unor relații este neînchiderea poveștilor din trecut. Oamenii trebuie să închidă cercuri, pentru a merge mai departe, fără să-i afecteze și pe alții cu trecutul lor.
6. Se consumă mult timp pe testarea încrederii și a sincerității dintre parteneri, uzura e mare, iar oamenii nu se pot bucura cu adevărat de relații. Are legătură cu punctul 3.
7. Obiceiul de a începe o relație doar pentru mărirea propriului ego este dăunător pentru ambii parteneri, nu doar pentru „victimă”. Pentru acest lucru, există site-uri de profil.
8. Unii oameni au tendința să-i trateze pe autori ca pe personajele din cărțile lor. Altă greșeală.

Probabil că au mai zis și alții lucrurile acestea, dar eu le spun în felul meu. Mai sunt și alte observații, acum mă opresc aici. Am fost întrebată dacă, după o vârstă, mai găsești oameni potriviți. Da, dacă se opresc unul la altul și nu trec unul pe lângă altul. Valabil pentru ambele sexe. (asta nu știu dacă a spus-o cineva) Ah, mai am de spus despre sentimente și gestionarea lor! Dar voi reveni.

Chiar vorbeam cu un amic scriitor, care mi-a confirmat în stilul propriu că „dragostea seacă inspirația”. Uneori e adevărat, alteori nu. Menirea autorului e să scrie și, pentru că ați citit povești reale ale unor femei, a venit și vremea bărbaților. În curând!

Foto Andreea Grigorescu