Am vrut cu tot dinadinsul să nu se încheie ziua și noaptea de azi, și să rămână scris aici. Pentru că timpul trece și memoria se estompează. Nu am cunoscut-o personal, la modul la care să avem o comunicare constantă. Ne-am intersectat la câteva evenimente, și prin presă, când eram ziarist. Îi citeam articolele, de cum am descoperit-o. Rubrica din ziarul „Național”, apoi textele din revista „Tango”. A consemnat ca un soldat destoinic evenimentele care au marcat-o în viață. A scris doar despre viață, fără nicio intenție de a o corecta sau înfrumuseța. A pus pe tavă, fără nicio reținere, felii din intimitatea ei, cu un condei inimitabil. Nu trebuia să vezi semnătura, era amprenta ei de la primele cuvinte. Am urmărit textele despre bărbații din viața ei. Foștii iubiți, așa cum îi numea și ea, au ocupat un spațiu notabil în scriitura ei. Nu știu dacă va mai scrie cineva texte despre bărbați așa cum a scris ea. Am dat de scrierile ei cu ani în urmă, amuzată de povestioarele despre cât de nătânge putem fi noi, femeile, când alergăm după bărbați nepotriviți, îi ridicăm pe piedestal și ne încăpățânăm să-i ținem acolo. Cred că nu e femeie care să nu se fi recunoscut în cel puțin o ipostază descrisă de ea, despre goana asta dupa iubire ostoită uneori prin compromis și tristețe. Fără misandrie sau misoginism, a lăsat multe lecții de viață, cu atâta umor, cât să nu doară. Și aici am rezonat, pentru că și eu fac asta, altfel, realitatea ne-ar urla de durere prin toți porii. A scris despre multe subiecte, eu așa am descoperit-o și m-a cucerit sinceritatea ei. Când s-a așteptat mai puțin, a gustat din fericire, aia pe care o căuta și se reflecta în fiecare bărbat care a iluzionat-o. Știu că a fost fericită. Nu contează cât. Ne-a mai lasat o lecție: omul care ți se potrivește poate fi aproape de tine, iar tu să nu-l vezi, din cauza setărilor. Și lecția supremă: fericirea nu se așteaptă, ci se gustă imediat. Nu e nimic mai perisabil ca fericirea.
A lăsat o lecție despre prietenie, am admirat mereu prietenia dintre ea și Alice Năstase-Buciuța. Felul în care s-au sprijinit, la bine și la greu, modul în care empatizau în scris. O prietenie dintre femei cum rar găsești. Cu discreția la fel de rară între femei, fără trădări și minciuni. „Daca iubirile ar fi masurabile dupa criterii care tin de timp, de profunzime, de anduranta, de noblete, as putea spune ca Simona Catrina este cea mai pretioasa iubire a mea. O iubire inceputa acum un sfert de veac si niciodata incheiata, o iubire-prietenie din care nu au lipsit niciodata admiratia, emotia, asteptarea, cautarea, speranta, lacrimile, lumina, miracolul, harul, izbanzile…Este partenera loiala a tuturor tristetilor mele si coechipiera valoroasa a tuturor realizarilor. Este omul care mi-a schimbat viata si o face, inca, in fiecare zi, prin frumusetea si prin generozitatea de care am parte, fiindu-i in preajma, la adapostul aurei sale de om fara seaman pe lume.” (astfel începe Alice Năstase interviul cu Simona, apărut în revista Tango, 14 septembrie 2011)
A lăsat o lecție despre dragoste. Nu în ultimul rând, soțul ei, Doru Roman (pe care l-am întâlnit), a fost și este bărbatul care nu se regăsește în paleta caracterelor foștilor ei iubiți. Povestea lor de iubire, începută pe Facebook (el era fanul ei, îi citea toate textele), modul în care el i-a fost nu doar soț și amant, ci protector și prieten, ne marchează pe noi, și e rândul nostru să scriem despre ele. Doru merită toată admirația pentru modul în care a știut să iubească o femeie.
Da, Simona e subiect de articol, de carte, aici e prea puțin loc. Îmi vor lipsi autoironia și umorul scrierilor ei. Dacă nu le-ați citit până acum, le găsiți aici. Simona Catrina devenită Roman nu poate fi înlocuită cu nimic. A acoperit o nișă vastă, care se adresa atât femeilor, cât și bărbaților. Jurnalist profesionist, autor a trei cărți, un personaj original, emigrată în Canada și revenită, Simona a rămas lipită de viață, oricum ar fi.
Nu am cunoscut-o personal, dar am cunoscut-o empatic, cu fiecare text.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns