Despre o emigrare, un divorț și o renaștere prin artă

      Elisabeth trăiește în Germania și ea însăși este o colecție de povești de viață. Provine dintr-o familie de basarabeni refugiați, cu destine tragice, răspândită în cele patru zări. S-a născut și a crescut la Timișoara. Tot liceul a trăit cu speranța că va fi adoptată de un unchi din America, dispărut și apărut subit în viața familiei, după ani. Era perioada de dinainte de `89, când oamenii visau să plece într-o lume liberă. Unchiul a dispărut la fel de subit, însă pentru totdeauna, iar Elisabeth și-a văzut visul spulberat. Viața însă a fost bună cu ea, visurile i s-au îndeplinit când nu s-a așteptat. A lucrat la Academia de Științe din Heidelberg și este inițiatoarea evenimentelor culturale ARTHOUSE Wolfsberg, care insoțesc Festivalul de Jazz de la Gărâna, dar și a multor alte proiecte de artă.

Spune că, pentru ea, emigrarea și divorțul sunt evenimente esențiale în viața ei. A absolvit facultatea de Arte din Timișoara. A crescut într-o familie care i-a oferit o paletă largă de activități și contacte cu artele (chitară, pian, balet…), dar i-au lipsit tandrețea și mângâierile părinților. Recunoaște că toate i-au folosit și au construit-o. A emigrat cu cel care îi era prieten și avea să devină soțul și tatăl fetei ei. „A fost o legătură, care ar fi avut o șansă, dacă ar fi rămas la rangul de prietenie de atelier și nimic mai mult… De ce se întâmplă astfel de acceptări ? Simplu : privind la cei din jur descoperi că majoritatea conviețuirilor sunt neîmplinite…sunt conviețuiri de minimă și imatură calitate… Părinții mei nu au făcut nici ei excepție de la această realitate. Sunt puțini cei care reușesc iubire, respect, empatie, admirație, pe bătaie lungă … Foarte puțini… Soțul meu, cel  cu care am emigrat, a fost un bun coleg de atelier, un bun desenator, mare băutor, marcat de consecințele firești ale acestui viciu…Am emigrat împreună și am avut speranța naivă că un eveniment cu un impact atât de puternic ne-ar putea da o șansă. Nu a fost să fie și l-am părăsit după o conviețuire de 21 de ani, decizie niciodată regretată. Aveam 40 de ani și atunci m-am născut, eu, cea care sunt acum.”  Pe Hartwig îl știa din vremea studenției, dar se rezumau doar la salut. S-au reîntâlnit în Germania, după ani, ambii divorțați, „fiecare cu exercițiul său de singurătate, independență, maturitate”. Au descoperit că au multe povești în comun și se potrivesc, astfel că au trecut 20 de ani de când sunt împreună. „Este un bărbat minunat, alături de care pășesc convinsă…Nu este nici în urma mea, nici în fața mea…este lângă mine …”. Alături de el și-a dus la capăt multe proiecte.

La „casa bunicilor” de la Gărâna (cum o numește ea), devenită ARTHOUSE Wolfsberg, a organizat expoziții de artă care au precedat Festivalul de Jazz (devenit un reper în lumea culturală). La Frankfurt și Heidelberg a inițiat proiectul OCHSENFELD RESIDENCY AWARD, prin care oferă găzduire oamenilor de cultură din întreaga lume. Anul acesta este curatoarea Simpozionului Internațional de Artă Vizuală IN / CERTITUDINI din Cincșor – Transilvania. Colaborează de ani cu Fundația Triade, iar tot anul acesta va participa la un eveniment romanesc – PORT si TRANSPORT- cu expoziție colectivă în iunie, la București, iar in octombrie la Muzeul de Artă Comparată de la Sângeorz- Băi.

Elisabeth și-a completat studiile la Salzburg, iar șase ani a condus Filiala Atelierului 35 din Timișoara.  În repetate rânduri a fost invitată la Conferința internațională pentru posibilități în artă, de la Boston. În toate proiectele sale, actualul soț a fost și este lângă ea. Prin povestea ei, Elisabeth demonstrează cât de important este să ai curajul să-ți urmezi ideile, mai ales dacă ai lângă tine partenerul potrivit. Are o personalitate deosebită, complexă, la care cu siguranță voi reveni. Mai jos, puteți vedea crâmpeie din minunile de la Gărâna.