Despre cultura protestului și cultura respectului

hand-1482801_960_720-1    De-a lungul a peste 12 ani ca jurnalist pe „social” am participat la diverse mitinguri. Voi rememora două dintre cele mai dure, nu amintesc de zilele în care ne bătea necruțător soarele în cap, sau nopțile geroase, în care simțeam că ne îngheață sufletul. Astăzi sigur nu aș mai avea energia și anduranța de atunci, deh!, era vârsta și entuziasmul vremurilor. Ne făceam treaba pentru că pur și simplu credeam în ceea ce facem. Eu zic că ne-am făcut-o bine. Filmările au rămas în arhivele televiziunii, mulți ani, după ce am plecat din presă, au fost folosite ca background la diverse știri.

Primul miting dur la care am participat ca gazetar a fost mineriada din 1991, care l-a debarcat pe Petre Roman din funcția de prim-ministru. Eram studentă și lucram la un cotidian, greu mi-am revenit din groaza acelor zile, când ne refugiam în blocurile, locuite parțial, de furia minerilor care scoteau cu barosul bucăți de piatră cubică din caldarâm pentru a le arunca în mulțime. Sau când am văzut sticlele cu cocktail Molotov zburând spre Guvern. Atunci a murit un jandarm. Mult timp m-au urmărit trasoarele incandescente, ce treceau pe deasupra capetelor noastre, iar noi alergam disperați pe străzi, ca să nu se lipească vreunul de noi. Nu mai conta cine era, dacă aveai legitimația de ziarist sau nu. Atunci au murit doi participanți la miting.

A mai fost mineriada de la Costești, din 1999, pregătită în fierbere la Râmnicu Vâlcea, unde eu împreună cu operatorul am fost aproape striviți și luați la pumni de către mulțimea furioasă pe mass-media. La prefectura din oraș s-a constituit un centru de presă, unde jandarmii luau masa, echipați pentru intervenție. Mâncau pâine cu parizer și cu muștar pe sub casca antiglonț, care le acoperea fața până la bărbie. O imagine grotescă, pe care nu o voi uita ușor.

Nu am primit prime niciodată pentru riscul la care m-am supus, era meseria mea. Doar „Academia Cațavencu” a premiat ziariștii de la mineriade și m-am ales cu o diplomă și o sticlă de whisky. Am rămas cu ușoară teamă de mulțime, mi se mai întâmplă și azi, dacă nimeresc în ore supraaglomerate la metrou să simt un disconfort. Au mai fost și răfuieli înarmate între clanuri, și bătăi, și multe alte forme de violență pe care le-am consemnat ca ziarist. Nu poți fi de piatră.

Este o diferență enormă între protestatarii de atunci și cei de azi. O evoluție firească ca urmare a reașezării societății în grila democrației, dar și a dezvoltării unei noi generații. Adăugăm și mijloacele tehologice la îndemână.  În paralel, metodele de intimidare și dispersare ale mulțimilor s-au schimbat și ele, de la hoarde de mineri furioși la găști de agitatori obraznici. Scenariul a fost mereu același, elementul de noutate este că protestatarii zilelor noastre cer să fie respectați, cer comunicare și transparență. Este rodul culturii europene cu care am intrat în contact cu ceva ani în urmă. Agenți rezistenți la schimbare au fost mereu și vor mai fi. Ne uităm cu o oarecare admirație amestecată cu invidie la formele de protest bine coagulate din țări ca Polonia, Franța sau Ungaria, le dăm share pe Facebook. Știți ce ne diferențiază de ei? Faptul că nu ne respectăm între noi. Suntem uniți doar în anumite momente, când interesele noastre coincid, la fel ca și în viața de zi cu zi. După ce protestele vor înceta, ne vom reîntoarce la treburile noastre fiecare și vom da like și share doar în funcții de simpantii, fără a cântări calitatea umană. Vom fi la fel de divizați, vom invidia succesul lui x, îl vom denigra pe y, și vom uita că am împărțit ceaiul cald și țigara într-o noapte geroasă din piață. E bine să cerem respect, e bine să avem libertatea de a protesta. Dar orice revoluție începe de la minte, nu de la picioarele înghețate. Vorbește jurnalistul „bătrân” din mine, căruia i-ar plăcea să creadă că exercițiile de democrație din ultimii 25 de ani ne-au pregătit suficient pentru lecțiile vieții. Să-i respectăm pe ziariștii care-și fac datoria indiferent de condiții (nu reduceți presa la cei care apar pe ecrane în studiouri călduțe!), pe cei chemați să asigure liniștea (care acționează doar la ordinul superiorilor, pentru că regim militar!), să ne respectăm între noi, indiferent de orientări politice și sexuale (dar nu pe principiul colțos „lasă-l să moară prost!). Ne-am jucat destul de-a complexul inferioritate/superioritate.

Foto pixabay.com

Anunțuri

5 gânduri despre “Despre cultura protestului și cultura respectului

  1. O analiza obiectiva,succinta si inteligenta a ceea ce înseamna furia maselor,incitate de nedreptatile sociale si asupririle nejustificate a unei clase favorizate de legile instituite de ‘ei’ (interpretabile,subiective) pentru a-si proteja si masca ‘faradelegile’ egoiste lipsite de cele mai elementare valori umane,cauze din care iau nastere efecte si rani adânci,greu vindecabile,care lasa cicatrici scrise cu litere însângerate în istoria existentei si evolutiei societatii umane.
    Am trait evenimentele din ’89,si chiar am fost nevoit sa plec la Bucuresti imediat dupa sarbatoarea de craciun,când ai mei au primit vestea ca fratele nostru a fost împuscat.
    Când multimile se revolta,sunt de nestavilit la fel ca furtunile pe mare,apoi,cei ‘mari’ se succed între ei schimbând stafeta unii de la altii,înselând masele cu promisiuni desarte,însa niciodata nu va fi dreptate,aceasta o va oferi doar Dumnezeu alesilor Sai !
    Bonne week-end !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s