Despre demoni interiori și semne

chains-433541_960_720  Terminasem cu trimiterea invitațiilor la evenimentul de la Sinaia. Când am ajuns la numele ziaristului de la un cunoscut cotidian național, mi-am amintit de altă deplasare la Sinaia, cu ani în urmă…

Tocmai am intrat în hotel și așteptam la recepție să ne cazăm. Am strigat-o și am căutat-o din ochi. Am văzut-o stând nemișcată, cu rucsacul pe umeri și cu fundul pe un troller. Am strigat-o încă o dată, ca să-i dau cheia camerei ei. Niciun raspuns. Părea asemeni statuilor vii care atrag turiștii vara. M-am dus aproape de ea și continuam să o strig: „Ștefania!”. Tăcere. Se uita într-un punct fix, fără să clipească, iar pe față i se schițase un zâmbet ciudat. Fără să vreau, m-a trecut un fior. Cea care se nimerise să stea cu ea în cameră, o fată de la alt ziar, a făcut doi pași înapoi și a zis cu voce joasă: „Nu te supăra, dar eu nu stau cu ea în cameră. Mi-e frică”. „Hai, mă, cum să-ți fie frică? Ștefania glumește. Nu-i așa, Ștefania?„. Ștefania era de neclintit. Deci nu era o glumă. M-am dus descumpănită către recepție, ca să o mut în cameră cu altcineva. Când m-am întors, nu am mai găsit-o acolo. A dispărut cu tot cu rucsac. Am ieșit din hotel alergând. Nici urmă de Ștefania. Nimeni nu știa unde plecase. Pur și simplu dispăruse. La mobil nu răspundea. M-a cuprins îngrijorarea. Eram răspunzătoare pentru toți invitații din delegație. Dacă pățea ceva? Am căutat rapid o soluție. Am sunat în redacția în care lucra Ștefania și am cerut cu șefa ei. I-am spus pe scurt ce s-a întâmplat, dispariția Ștefaniei precedată de starea de autism. Șefa a răspuns aproape șoptit: „Dar dumneavoastră nu știți?”. „Ce să știu?”. Șefa a avut o mică ezitare în voce și a continuat: „Ați făcut bine că m-ați sunat. Ștefania e foarte bolnavă. Nu și-a mai făcut tratamentul și a recidivat. O voi suna eu. Mie imi răspunde. Apoi vă sun.”. „Mă scuzați, dar ce are?”. „Schizofrenie”. Schizofrenie? Cine? Ștefania, unul dintre ziaristii cu cel mai mult bun simț? Fata brunetă cu figură ascetică si cu părul cârlionțat? Schizofrenie? Ziarista care se documenta conștiincios când făcea o anchetă și se mândrea că reușea să rămână fair play într-un ocean de rechini? Fata care la o aniversare la Iași dansase hore, de rupsese podeaua și cântase în autocar. Fata pe care dimineața o condusese prietenul cu mașina și o îmbrățișase grijuliu la despărțire. Telefonul a sunat. „Ștefania e în tren. I-am spus să coboare la București. Am vorbit cu prietenul ei și o așteaptă la gară”. „Prietenul ei știe că e bolnavă?”. „Știe, o iubește și vor să se căsătorească. Ea e în regulă, dacă își ia pastilele. De un an se simte mai bine și a refuzat să le mai ia. A crezut că poate lupta singură. Dar e imposibil”. După câteva ore, am aflat că a ajuns cu bine la București. Zilele următoare, prinși cu treburi, am uitat de Ștefania. Reîntoarsă în iureșul capitalei, m-am gândit la un moment dat să o sun. Dar mi s-a părut că aș fi pus-o într-o situație stânjenitoare.
După câteva luni, m-a sunat Ștefania. Pe un ton vesel, mi-a spus că a plecat de la ziarul la care lucra și colabora la o revistă lunară. Părea mulțumită și voia să-mi dea noile date de contact. Mi le-am notat și am invitat-o la următorul eveniment. Nu am întrebat-o nimic de boală, de incidentul de la Sinaia. La eveniment s-a comportat foarte bine. Era extrem de bucuroasă ca fusese chemată. Părea un pic rezervată față de colegii ei ziariști. Îmi repeta întruna „Ești un om extraordinar!” și a insistat să primesc pachetul pe care îl adusese. Am refuzat. Însă Ștefania a amenințat că se supără și mi l-a îndesat în palme. Când am ajuns acasă, am văzut că era o bluza subțire, fără mâneci, pe gât, liliachie și plăcută la atingere. Ștefania m-a sunat să mă întrebe dacă îmi place. Da, îmi plăcea și i-am mulțumit. Era modelul care mă prinde ceI mai bine. Iar Ștefania a fost fericită când i-am spus asta. Amândouă știam pentru ce era cadoul, chiar dacă nu am suflat un cuvânt. Ea era conștientă de boala ei. Era inteligentă. Pentru că doar un om inteligent putea să disimuleze normalitatea atăt de bine și să lupte cu demonul din ea. Ba mai mult, să încerce să taie singură lanțurile. Și-a dat seama de problemele pe care le pricinuise criza ei de la Sinaia. Și a apreciat discreția, faptul că nu am întrebat-o nimic.
Un timp nu am mai vorbit. Într-o zi, m-a sunat un ziarist de la altă publicație. „Ai auzit ce a făcut Ștefania?”. „Nu. Ce a făcut?”. „A sunat la 112 că e o bombă la Teatrul Național. A venit ambulanța și a internat-o. O aveau în evidență.” Mi s-a încleștat mâna pe telefon. Inexplicabil, m-am gândit că pentru Ștefania a început un drum fără întoarcere. După alte câteva luni, Ștefania m-a sunat iar. Tot veselă. Ca și cum nu se întâmplase nimic. Am vorbit puțin. Îmi spunea că toată lumea s-a folosit de ea. Nu am înțeles dacă mai lucra undeva.
Timpul trecea ca într-un film al cărui sfârșit nu îl știi exact, dar îl intuiești. Iată, tocmai terminasem de trimis invitațiile la un eveniment la Sinaia. Tot Sinaia. De câteva zile mă gândeam să o sun pe Ștefania, dar mereu intervenea câte ceva. Am căutat numărul în agendă. Suna, dar nu răspundea nimeni. M-am gândit că va suna ea înapoi. Nu mai știam ultimul ei job, așa că am început sa caut pe internet informații. Google a afișat câteva rezultate. Primul era suficient. Am citit titlul de trei ori până să deschidă link-ul. Mouse-ul devenise fierbinte în palmă ca un cărbune încins, biroul se înmuiase și mi se părea că mă scufund în el cu tot cu computer. Am deschis articolul cu tiltul „Jurnalistul Ștefania C. a murit”. 33 de ani. Era relatat pe scurt un accident de mașină, în care își pierduseră viața Ștefania și logodnicul ei. M-am uitat la dată: 27 decembrie. Deci Ștefania murise cu nouă luni în urmă, de Crăciun. Poate veneau de la munte sau se duceau la munte. Mi-am amintit că le plăceau drumețiile. Poate făcuseră dragoste înainte. Poate se certaseră.
Am strâns la birou și am ieșit în aerul de toamnă. Eram marcată de știre. Cum să nu știe oamenii unii de alții încât să nu fi aflat că nu mai e? De ce nu m-a anunțat nimeni? Îmi părea rău. Atât de tânără și atât de bună, onestă și talentată…Atât de mult efort făcea ca să joace rolul normal în piesa proastă a vieții în care fusese distribuită…Mi-am amintit privirea de ascet a Ștefaniei, zâmbetul ei dulce-amărui, de parcă ar fi fost două Ștefanii și nu se decideau care cum să zâmbească. Mi-a părut tare rău, dar m-am gândit la boala cumplită ce trebuie să o fi macinat și pe care se chinuia să o ascundă. Și la cât de greu trebuie să-i fi fost în fiecare seară, când punea capul pe pernă, sau dimineața, când se uita în oglindă. Și mi-a trecut prin cap că poate Ștefania e acum eliberată. „Dă-mi un semn, dacă e așa” am zis deodată în gând. Fără să aștept ceva anume. Pur și simplu așa mi-a venit. Mă aflam pe stradă. În soarele de toamnă, s-a pornit din senin un turbion ce m-a învăluit cu frunze. M-am uitat în jur, strada era scăldată de soare. Vârtejul de frunze s-a ridicat deasupra capului într-o spirală care m-a îmbrățișat și s-a înălțat în aer dispărând. Am rămas pe loc. Din banca de alături ieșeau două femei care m-au privit mirate. M-am dezmeticit și mi-am văzut de drum. Acasă, am căutat bluza de la Ștefania, încă avea eticheta. Nu am apucat să o port. Am băgat-o cu grijă înapoi în pungă. Acolo avea să rămână. Noaptea, a pornit aparatul de aer condiționat din senin, iar telefonul fix suna fără să vorbească nimeni. Am pus toate acestea pe seama unei căderi de tensiune și a unei greșeli. Totul trebuie să aibă o explicație științifică. Chiar și sufletul. Altfel cum ți-ai aminti brusc, fără nicio legătură, de cineva care e plecat demult, fără ca tu să știi asta? De- a lungul timpului, după multiple încrucișări de sim-uri cu aparate, multe numere de telefon se neantizaseră. Numărul Ștefaniei era tot acolo. Până când mi-am făcut curaj să-l șterg definitiv.

Foto pixabay.com

Anunțuri

7 gânduri despre “Despre demoni interiori și semne

  1. Faina aventura. Mi-ai amintit de o întâmplare asemanatoare (însa mult mai vizibila si mai marcanta) ce s-a petrecut cu un fost prieten din tinerete,decedat în UK,la o luna dupa ce a mers sa lucreze pentru un câstig mai bun având doar 40 de ani. A decedat subit uitându-se la tele.Era un tâmplar iscusit si muncitor apreciat de vecini si colegi,însa a avut o viata extrem de tensionata, bizara …

    Apreciază

      1. Viata este o continua crestere,o (r)evolutie informationala si cunoastere,de experiente placute sau neplacute spre desavârsire,spre un absolut infinit,paradoxal,prin credinta,speranta si …iubire dincolo de bariera spatio-temporala,iar în scurgerea timpului,privind retrospectiv,realizezi ca din cele mai neplacute si dureroase evenimente ,ai acumulat cele mai frumoase si autentice valori ale existentei iubind mai profund,mai autentic,mai liber de prejudecati ,legi si doctrine,înaltându-te deasupra tuturor legilor omenesti,traind fiecare clipa la turatie maxima,înfometat tot timpul, tânjind mereu dupa o iubire adevarata,neconditionata, sacrificatoare,ABSOLUTA …

        Apreciază

  2. straniu…mereu am avut impresia ca exista lumi paralele si ca cei care au plecat dintre noi ne pot vedea cumva de acolo… de cand s-au dus parintii mei am simtit asta si mai mult…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s