Despre iernile sufletului

keys-1095419_960_720        Eram atât de săraci în iarna aceea, încât, atunci când ți-ai pierdut o mănușă de piele, ai umblat până în primăvară cu o mână în buzunar. În altă iarnă, ne plimbam printre nămeții dintr-un cartier cu case cochete și ne uitam pe ferestre, precum fetița cu chibrituri, înăuntru, la brazii împodobiți din camerele încălzite și luminate. Și a mai fost iarna în care am stat sechestrați de zăpezi două zile în locuința sărăcăcioasă închiriată, și mâncam cartofi cu sare la cuptor. Era iarna care intra, în alt apartament închiriat, prin ușa de la balcon care nu se închidea bine. Dimineața, mă trezeam cu troienele în casă, și alergam în singura cameră încălzită, ca să văd dacă s-a trezit bebelușul. În bucătărie era atât de frig, că nici gândacii nu mai ieșeau din cotloanele lor nepăsători ca altădată. Era iarna ca de cristal, când m-am mutat dintr-o locuință în alta, iar mașina ce căra cele câteva lucruri s-a înțepenit în zăpadă. Era iarna în care ningea ca în povești peste toate tristețile, dramele și durerile inimii. Iarna cu șoseaua ca oglinda, când dimineața pe întuneric am mers cu mama la spital. Iarna când telescaunul s-a blocat deasupra hăului timp de câteva ore. Iarna când am făcut împreună cu fetița mea primii îngerași în zăpadă, apoi primul om de zăpadă, care a doua zi s-a topit cu totul. Iarna în care mi-am cumpărat un palton, ce mi-a plăcut mult, și l-am purtat mulți ani. A fost iarna în care mi-a înghețat și ultima fibră, când am reconstituit masacrul de la Otopeni, printre lacrimile înghețate ale părinților copiilor morți. A fost iarna în care nu m-am îndrăgostit niciodată, dar care m-a mai prins și iubind. Iarna în care ai filmat despre un om omorât de un țurțure imens. Iarna în care un taximetrist a anunțat sec că a început Războiul din Golf. Iarna din alte timpuri din Praga cu vin fiert, iarna cu curenții trăgând de pe Sena în Paris. Iarna cu mocirlă, iarna cu peisaje încremenite privite de la ferestre. M-am gândit mereu că, dacă nu ar fi fost totul acoperit de alb, mulți dintre noi am fi luat-o câteodată razna. Ierni cu mănuși fără degete, cochete, numite mitene, și cu ciorapi groși peste genunchi, cu fulare lungi colorate și cu căciuli șmechere gen spiriduș. Blush și anticearcăn natural. Sentimentele se criogenează până la primăvară, de aceea nu vei prea auzi vorbindu-se iarna despre fericire. Nici despre mirosuri. Purtăm cuburi de gheață în care ținem trăirile. În unele am mai vrea să fim ca-n iernile trecute, pe altele am dori să le vedem topindu-se de tot, apoi evaporându-se, să nu rămână nimic, decât ceva precum aburii deasupra munților. Iar în rest alb și câțiva pași în zăpadă. Și mănușile fără degete, desigur.

Foto pixabay.com

Anunțuri

Un gând despre “Despre iernile sufletului

  1. Superba meditatie,desfasurata-n albul imaculat al zapezilor spatio-temporale,stropite de sângele martirilor care striga si azi :”Exista Dumnezeu !”, „Libertate te iubim,ori învingem ori murim !”sau „Azi în Timisoara,mâine-n toata tara !” …Un sfert de secol de sperante spulberate .Trista contemporaneitate !!!…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s