Despre fuga de acasă ca eliberare

  Nu mai aterizasem în aeroportul Stansted din Londra și am întrebat-o pe prima persoană care se afla lângă mine, după ce am coborât din avion, pe unde trebuie să o iau ca să ajung la linia de autobuz, la capătul căreia mă aștepta prietena mea. „Vă țineți după mine”, mi-a zis ea, 30+, părul blond de culoarea nisipului, și cu ochelari de vedere. Îmbrăcată în haine de culoare închisă, predominant maro. Cât am stat în labirintul ce ne scotea la controlul actelor, mi-a povestit degajată că lucrează ca asistent social la un cămin de bătrâni și locuia într-o mică localitate aflată la câteva ore de Londra. Că bătrânii sunt majoritatea singuri sau pur și simplu părăsiți de copiii lor și simt nevoia ca cineva să vorbească cu ei. „Facem mai mult decât e în fișa postului, dar așa drag și milă ne e de ei, că nu putem să facem ce avem de făcut și să-i lăsăm așa”, mi-a spus emoționată. Pe măsură ce înaintam la coadă, starea ei s-a schimbat treptat. Mi-a spus că a fost acasă, la părinții ei, care aveau grijă de băiatul ei, în vârstă de 11 ani. „Mi-e dor de el, de nu mai pot, dar ce să fac? Credeți că dacă aveam unde să muncesc acasă, plecam?”, mi-a spus printre lacrimi. A divorțat când copilul era mic, ea a rămas fără serviciu, într-un oraș de provincie lipsit de perspective. Fostul soț nu a mai vrut să știe de ei. Când credea că se afla la capătul puterilor, i-a venit ideea să plece în străinătate, la muncă. Le-a lăsat părinților în grijă copilul și de aproape doi ani îl vede la câteva luni, când poate veni acasă. Ce reușește să strângă, după ce achită chiria și utilitățile, trimite acasă. A mai pus și deoparte, visează să poată cumpăra o casă. Nu a avut sprijinul părinților când a rămas singură cu copilul, doar pentru că a promis că le va trimite bani din străinătate au acceptat să îl ia la ei. Acum se află într-o relație cu un bărbat, tot român. „Nu mă înțeleg extraordinar, adică nu e dragoste mare, dar măcar împărțim cheltuielile casei și pot să strâng mai mulți bani”, a recunoscut ea. El nu e de acord ca ea să-l aducă pe băiat în Anglia, așa cum a plănuit. Dar speră că se va răzgândi.

A preluat de pe banda rulantă o valiză mare și pântecoasă. Mi-a spus că e plină cu mâncare, împachetată cu grijă printre haine: sarmale, friptură de porc, cârnați de casă. „Le bag la congelator și avem pentru o lună”, mi-a spus ea. Am văzut-o când a dat de mai multe ori telefon, fără să-i răspundă cineva. La aeroport nu o aștepta nimeni și mai avea de mers cu un tren până în orășelul unde locuia. I-am spus că e frumos că are grijă de bătrâni (poate cumva proiecția părinților cu care nu a comunicat), dar să nu uite nicio clipă de băiat, căruia sigur îi este dor de ea, și să nu depindă niciodată de cineva. Mi-a arătat de unde să iau autobuzul și mi-a zis pe un ton obosit: „Știți de ce am plecat mai mult? Ca să uit, ca să scap din atmosfera aia de acasă, unde mi se spunea că nu am fost în stare să fac nimic în viață. Și nici nu-mi place aici, dar nu am ce să fac”. Am privit-o cum coboară pe niște scări rulante, aplecată de valiza mare, plină cu mâncare, și mi s-a părut mult mai în vârstă. Nu știu de ce, mi-am imaginat că în orele pe drumul spre casa ei de aici, va plânge mocnit, ca o eliberare. Am văzut cum arată chipul disperării și al neputinței. Povești de aici, de lângă noi.

Foto pixabay.com