Despre oameni și locuri la care revenim

    Mi se întâmplă tot mai des să revin în locuri în care am fost cu mulți ani în urmă, sau să revină în viața mea oameni din perioada bună a primilor mei pași în carieră. Desigur, pe atunci nu știa nimeni că vom face o carieră în ceva. Ce e interesant, că regăsesc acele locuri dezvoltate și înfloritoare. Teama mea cea mai mare ar fi fost să văd paragina și degradarea. Prefer oricând șocul transformării radicale, în locul pustietății date de lăsatul de izbeliște. Spre exemplu, recent căutam o sală de gym aproape de mine. Deși am mai căutat de câteva ori acum ceva vreme, fără rezultat, de data aceasta am dat peste una care funcționează în cadrul unui restaurant de lux, aproape de mine și al cărui nume m-a întors în timp, la una dintre acele seri care-ți rămân în suflet. Eram reporter și am fost invitată la un eveniment restrâns în acel loc, împreună cu alți câțiva colegi de presă. Nu mai știu ce am mâncat și ce am băut. Sigur a fost un meniu bun. Îmi amintesc că am vorbit mult și îmi mai amintesc că am avut o stare de bine, cum nu am trăit-o în multe momente. Când am ajuns acum câteva seri la sala de gym, am avut un sentiment straniu și, în mod proustian, am retrăit în câteva secunde senzațiile de atunci, trecând pe lângă restaurant. Am auzit chiar voci și clinchetul paharelor și al tacâmurilor. Dintre cei cu care am fost în acea seară, unul nu mai este de ani buni. Era antrenor de șah, foarte bine cotat. Prin invitația lui ajunsesem la eveniment. De ceilalți nu mai știu nimic. Nici de patronul localului, a cărui afacere am remarcat cu bucurie că prosperă. Și atunci mi-am dat seama că, în ultima vreme, revin ciclic în locuri în care am întâlnit oameni pe care nu i-am mai revăzut, dar drumurile ni se întâlnesc acum. Ca într-un program cu repere stabilite, dar pe care noi nu le cunoaștem. Și tot atunci am constatat un trist bilanț. În fiecare loc din acesta în care revin, lipsește câte o persoană definitiv și irevocabil. Ca și cum cineva trebuie să dispară, după ce și-a îndeplinit misiunea. Ai impresia că te afli într-un joc, mergi de la un nivel la altul. Nu știi când e începutul și care e sfârșitul. Sau poate sfârșitul e începutul și invers.

Stau de vorbă cu oameni, vin spre mine povești din viață, marea parte nu cu întâmplări fericite. Mă gândesc adesea dacă nu cumva noi scoatem mai mult partea tristă dintr-o poveste și pierdem frumusețea lucrurilor care ne înconjoară. Poate intrăm prea mult în poveștile care ne fac nefericiți și trecem pe lângă cele bune. Și mai cred că tot ce contează este ceea ce faci din suflet pentru sufletul tău, și de care se pot bucura și ceilalți. Contează și cei care sunt cu adevărat lângă umărul tău, cu o desagă plină de fluturi, gata să o desfacă atunci când ți-e greu. Cei pe care-i poți suna și în miez de noapte, și în cel mai plin moment al zilei și știi că îți vor răspunde, doar pentru a-ți confirma că sunt cu tine. Nu e nevoie de fraze lungi și vorbe mari, pentru a te reclădi. Rănile din dragoste se vindecă în timp, pierzi un job, găsești altul. Dar singurătatea și neîmplinirea nu au leac. Poate acele persoane care ies din viața noastră ne-au dat câte puțin ca să învățăm câte ceva, pentru ca noi să revenim în locuri de care să ne putem bucura, la un alt nivel. Care, probabil, ne va duce la altul. Unde vom cunoaște alte persoane. De noi depinde selecția. Acea sală de gym funcționează de ani în cartierul meu, dar eu nu am știut de ea, cu toate căutarile pe internet…

Foto pixabay.com