Simți că îți crapă sufletul, auzi pârâind în noapte pojghițele de gheață care s-au format de la ultima discuție. Clocotesc vulcani de revoltă, aceiași care fierbeau cândva de fericire. Lava lor acum e rece, ca așternutul în care te strecori noaptea, precum un hoț, să nu te vadă nimeni că plângi în pernă, să nu te audă nimeni cum oftezi. Te trezești des din somn, vezi umbre mișcându-se pe la colțuri și într-un final adormi chinuit. Dimineața îți amintești iar și totul ți se pare lipsit de culoare și de gust. Mergi pe stradă, iar clădirile din jur se prăbușesc pe unde pășești, șoselele se deschid și înghit copaci și mașini. Lumea s-a terminat, iar tu ești martorul propriei tale suferințe.
Două despărțiri într-o săptămână. După povești frumoase și promisiuni. Iubiții au devenit rivali, pe câmpuri de luptă diferite, mereu cu săbiile scoase și săgeți otrăvite în arcuri tensionate. Tăcerea în aceeași încăpere e atât de electrizată, încât o lama de fierăstrău poate scoate sunete singură. Întreb pe fiecare: „Ești sigură/sigur că ai iubit? Nu ai confundat sentimentul cu o nevoie, cu o agățare emoțională, poate cu orgoliu, cu dependența?”. Terenul e acum atât de nesigur, încât e greu de analizat lucid. Într-unul dintre cazuri acum e furie, în celălalt e tristețe. Dacă am avea puterea să acceptăm că unii oameni pur și simplu nu se potrivesc cu noi și că orice efort de a-i readuce nu e iubire. Ci doar un exercițiu de demonstrație, că e cum vrem noi, că ne-a ieșit cum ne-am dorit. Mai exact, cu ceea ce am proiectat că va ieși. Poate realitatea a fost mereu alta, dar am refuzat să ne uităm în jos, ca să nu ieșim din lumea cu nori. Rupturile sunt mai dureroase, cu cât suprapunem ce am proiectat pe ceea ce a fost. Apoi vine perioada de sevraj și constatăm cu nu e de vină nici luna plină, nici toamna. Că nu ne-a forțat nimeni, că e greu să renunți, că e greu să accepți că trebuie să renunți.
Iubirea nu e un câmp de măsurare a forțelor și nu e obligat nimeni să stea în ea, dacă nu îi dă o senzație de bine, o putere de a mișca lucruri. Nu confunda bătaia de inimă a iubirii cu cea dată de urcatul scărilor! Prima apare natural și te energizează, cealaltă e provocată de efort și te obosește.
Foto pixabay.com
Chestie de educatie,cercetare si cunoasterea profunzimii infinite a identitatii sinelui,si nu în ultimul rând, (poate cel mai important) experienta practica,lupta cu sinele,cu EGO-ul ratiunea posesiva,care prin însesi natura sa mostenita genetic, va dori totul de la aceasta viata si va lupta împotriva legii sentimentale ale Iubiri autentice, sacrificatoare !
Omenirea se conjuga perfect (din), la toate timpurile cu verbele Être si Avoir !:)
ApreciazăApreciat de 1 persoană