Simți că îți crapă sufletul, auzi pârâind în noapte pojghițele de gheață care s-au format de la ultima discuție. Clocotesc vulcani de revoltă, aceiași care fierbeau cândva de fericire. Lava lor acum e rece, ca așternutul în care te strecori noaptea, precum un hoț, să nu te vadă nimeni că plângi în pernă, să nu te audă nimeni cum oftezi. Te trezești des din somn, vezi umbre mișcându-se pe la colțuri și într-un final adormi chinuit. Dimineața îți amintești iar și totul ți se pare lipsit de culoare și de gust. Mergi pe stradă, iar clădirile din jur se prăbușesc pe unde pășești, șoselele se deschid și înghit copaci și mașini. Lumea s-a terminat, iar tu ești martorul propriei tale suferințe.
Vezi continuarea în carte.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Chestie de educatie,cercetare si cunoasterea profunzimii infinite a identitatii sinelui,si nu în ultimul rând, (poate cel mai important) experienta practica,lupta cu sinele,cu EGO-ul ratiunea posesiva,care prin însesi natura sa mostenita genetic, va dori totul de la aceasta viata si va lupta împotriva legii sentimentale ale Iubiri autentice, sacrificatoare !
Omenirea se conjuga perfect (din), la toate timpurile cu verbele Être si Avoir !:)
ApreciazăApreciat de 1 persoană