Am mai ars azi într-o poveste, auzită de la o prietenă. De fiecare dată când aud povestea cuiva, mă regăsesc într-o scenă, replică, în cel puțin o secundă. De fiecare dată îmi reamintesc să nu mai trăiesc așa ceva, niciodată. Pentru că simt și resimt trăirea, dar supradimensionată. Se trezește din cotlonul în care am ferecat-o și începe să crească, să ajungă la creier și să mă atingă. Prietena mea a mai ars alte povești până să ajungă unde e acum, cu dorința mare de a avea o familie. Copilul a venit, dar soțul a început să lipsească de acasă. Discuții, reproșuri, aruncate între fețele lor, care, cu puțină vreme în urmă, se apropiau des. Împăcările au devenit tot mai dificile, iar nervii încordați au spus lucruri ireveresibile. Ca fiecare, până să se găsească, au căutat să fie iubiți și să iubească. Și-au întâlnit destinele când au crezut că s-au vindecat de trecut și că, dacă acesta se va intersecta cumva cu prezentul, vor ști cum să-l direcționeze. Ea a obosit atât de tare, încât i se pare că e lipsită de orice farmec care ar putea să-l întoarcă. El nu mai are răbdare și e măcinat de sentimentul de vină pentru trecut. Pentru că în trecut e un alt copil. Nimeni nu este vinovat de fapt. Iar pe moment…vezi continuarea în carte.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns la Corina Ozon Anulează răspunsul