Călătoria care transformă și conectează oamenii- interviu cu Veronica Soare, pelerin pe Camino de Santiago

vero

        Acum mai bine de două luni, scriam despre „Începuturile necesare” în viața oricărui om și că noi, oamenii, de acest lucru avem nevoie în anumite etape ale vieții: de reset și de un drum nou. „Câți dintre noi nu avem vise, nu proiectăm povești, dar nu le-am pus în aplicare din lipsă de curaj… Nu doar că nu le-am pus în aplicare, dar nici măcar nu am schițat primul gest care să le dea aripi. Dar orice lucru are vremea sa, iar acești oameni demonstrează că unele vise, pe care le purtăm în noi multă vreme, merită trăite.” Relatam trei călătorii fantastice, ale unor oameni care și-au trăit un vis. Unul dintre ei mi-a răspuns la câteva întrebări despre aventura sa. E o fată frumoasă, Veronica Soare, pe care am cunoscut-o datorită motanului Benjamin, adoptat de la ea. Pe atunci, mai exact acum doi ani, Veronica devenise cunoscută ca salvatoare a animalelor abandonate. Ea a străbătut la pas Camino de Santiago, „o calatorie lunga, aproximativ 33 de zile si 880 de km pe jos, cu rucsacul in spinare si inima plina”, cum spune pe siteul ei minuni.ro. Dincolo de drumul pelerinilor, ea a strâns pentru fiecare pas bani pentru Asociația Inima Copiilor, pentru copiii cu probleme cardiace din Spitalul „Marie Curie”. Am luat-o la întrebări la câteva zile după ce s-a întors și a ieșit o poveste extraordinar de frumoasă, pe care vă invit să o parcurgeți: despre curaj, tenacitate, legături dintre oameni și împlinire. Ești complet când duci visul până la capăt și îl trăiești, pentru că doar trăindu-l îți intră în viață oamenii care te fac să-ți înțelegi menirea și să te cunoști mai bine.

vero1Tocmai te-ai întors de la un drum extraordinar, pe care l-am urmărit zilnic și cu fascinație pe Facebook. Cum ai ajuns să fii pelerin?

Îți multumesc tare mult, Corina, mă bucur că ai fost cu mine în drumul meu. Să știi că, deși a trecut ceva timp de când m-am întors, eu sunt de fapt tot acolo. J
Mi-am dorit să fiu pelerin încă din septembrie 2011, chiar mi s-a amintit deunăzi că s-au împlinit cinci ani de când o Corina, fostă colegă de facultate, a plantat sâmburele ăsta in mine. Ea fusese acolo și a postat o anume fotografie care mi s-a lipit mie instant pe retină, efectiv îmi amintesc momentul ăla în care am știut că voi face acest drum. Fotografia înfățișa doi pelerini în lumina răsăritului, le distingeai siluetele, poate că e o fotografie banală, care altora nu le-ar spune nimic, dar pentru mine a fost începutul. Așadar, de-atunci mi-am dorit, doar că noi, oamenii, ne pricepem tare bine să ne punem piedici, așa că patru ani și ceva am fost convinsă că eu nu pot face acest drum, că atatea sute de km necesită ceva ce eu nu am. Asta până într-o altă clipă în care am știut că anul acesta fac drumul, că nimic nu mă poate sau nu m-ar putea opri. Mă întorceam cu trenul de la mama, de la Satu Mare, după Crăciun, când m-am vizualizat acolo, am văzut numele poveștii – #minunipeCamino, totul mi-a fost foarte clar.

vero3Ai bătut drumul la pas pentru o cauză nobilă. Dar, dincolo de acest lucru, eu văd o măreție a dezvoltării personale. Cum se simte omul Veronica după această călătorie inițiatică, am putea spune? Ca orice călătorie, aduni și scoți în bagaj. Ce ai adunat și ce ai lăsat?

Asta m-a animat, să bat drumul spunând povești de-alungul lui, făcându-i pe oameni părtași la călătorie și îndemnându-i să doneze pentru Inima Copiilor. Pentru mine ăsta a fost motorul, dar da, odată cu asta mi-am primit și eu cadoul, ca să zic așa.
Să știi că nu e nimic măreț sau inițiatic, e doar esența de viață, viața intensă dacă vrei. Omul Veronica e altul decât acela de dinainte de călătorie, sau cel puțin așa sper. Că micile revelații care au venit acolo și care nu sunt altele decât cele care vin acasă, dar sunt mai netede, mai clare, așadar sper că aceste mici revelații sau lecții sau cum să le mai spun rămân cu mine, nu se pipernicesc. Vreau să cred că omul de-acum e mai ușor, vede viața mai simplu și mai curat.

vero7Ai avut ocazia de a cunoaște oameni, din diverse țări, cu diverse culturi și îndeletniciri. Sigur ai legat prietenii. Ai o poveste anume care ți-a rămas în piele?

Ah, da. Pentru mine Camino e cel mai mult despre oamenii pe care îi întâlnești. Nu mai știu cine spunea: eu sunt puțin din cei pe care i-am întâlnit. Așa și eu. Sunt mulți aceia care mi-au rămas în piele, de la Petra din Ungaria, pe care am întâlnit-o în prima parte a drumului, cu care am mers vreo câteva zile, apoi ne-am despărțit, ca să ne tot revedem când și când și cu care mă voi revedea negreșit, aici sau în Budapesta. Rick din Canada, pe care l-am cunoscut în ultima zi de mers, am petrecut împreună ultimii 15 km ai drumului. Poate părea puțin, însă în economia inimii mele a însemnat mult, drumul meu a primit un final fantastic odată cu… întamplătoarea noastră întâlnire. Însă cumva, peste toate, văd figura Yukăi din Japonia, pe care am întâlnit-o în prima săptămână. Eram într-un oraș mare, eu nu mă simțeam bine și urma să rămân acolo, ea voia să meargă mai departe, spre un sat liniștit. Am băut o cafea împreună, ne-am spus poveștile, eram convinsă cumva că nu am cum să o mai văd. Pe-atunci nu învățasem lecția: că ne vedem și ne revedem cu ceilalți exact la momentul potrivit.  Rămăsesem cu gândul la ea și la o poezie japoneză pe care mi-a spus-o. Despre scoica pe care o ținem în mâini și nu o putem deschide, despre perla dinăuntrul ei. Că, dacă noi credem că înăuntru e o perlă, atunci perla există. Yuka părea departe zilele acelea, dar ne-am revăzut într-o seară, la albergue. Și apoi, câteva zile mai tarziu, ne-am găsit la țase dimineața, mă rătăcisem eu pe ulițele unui sat. De-atunci a început drumul nostru împreună, nu mergeam neapărat împreună, dar ne întâlneam serile. Cu ea am mers ultimii vreo 350 de km, era undeva în preajmă. Întâmplarea a făcut să ne despărțim în aeroport, aveam avioane spre destinații diferite, dar în același interval orar. Drumul meu se leagă de ea, al ei de al meu, mi-a mărturisit în acea ultimă dimineață că oamenii care au ajutat-o pe ea – venise pe Camino cu o mare traumă, când am cunoscut-o era tare tristă, complet diferită de omul de care mă despărțeam – așadar oamenii care au ajutat-o sunt prietenii mei, pe toți îi cunoscuse prin mine, inclusiv Petra de care ziceam mai sus. M-a emoționat mărturisirea asta, să pricep că suntem atât de conectați, că venim în viețile celorlalți cu un scop.

vero4Eu văd acest drum pe Camino ca o încercare, o testare a limitelor. Ce condiții trebuie să îndeplinească cineva care se încumetă la asta? Știu că sunt oameni care au străbătut Camino ani la rând. De ce o fac în continuare?

E o testare a limitelor, da, dar să știi e că e mai ușor decât mă așteptam. Mă așteptam sa fie cu dureri inimaginabile, cu lacrimi zilnice, cu suferință. Nimic din toate astea. Dacă nu îți pui singur piedici, dacă îți păstrezi inima deschisă, totul e foarte ușor. Sigur că zilnic te dor picioarele, că dupa 12-15 km încep să te doara tot mai tare – ca să ajungi la 25 e un act de voință, dar cumva – cum să zic – odată mașinăria pusă în mișcare, ea merge, combustibil există oricât de tare de doare sau oricât de cald e. Am avut și eu zile mai grele, constat că am ramas doar cu frumosul, dar țin minte una anume în care am plecat târziu la drum, am lălăit-o în opriri de cafea si inghetata si discutii cu oameni faini si m-am trezit că e doua după-amiază și e foarte cald și mai am mult până la orășelul următor, unde trebuia să ajung. Și când am ajuns, pe la șase seara, nu mai erau locuri acolo. Proprietarul era după bar, țin minte cum mi-a zis că nu mai are locuri și au început sî îmi curgă lacrimile, nu îmi venea să cred că așteptasem atât să ajung acolo și acum nu aveam unde să dorm. M-am liniștit, apoi am mai făcut vreo doi km până la următorul sat și s-a mai sfârșit o zi. Din care, acum că m-ai aruncat în butoi, mi-am amintit și detaliile dureroase, altfel eu păstrez doar bucuriile. J

Ca să îți răspund totuși la întrebare, singura condiție pe care cineva trebuie s-o îndeplinească pentru a face drumul ăsta e să își dorească să îl facă. Eu atâta am făcut și chiar cred că ăsta e secretul: să îți dorești, să te vezi acolo. Uite că eu, nesportivă, fără să apuc să mă antrenez, l-am trecut cu foarte bine. J

vero6În ce privește revenirea, e amuzant că la început nu pricepeam de ce unii oameni – când te cunosc acolo, pe drum – te întreabă mai întâi: is this your first?
Ei sunt veteranii, cine îți pune întrebarea asta nu e la primul drum, am priceput asta la un moment dat. Și i-am înțeles și cu revenirea, îți intră în sânge drumul ăsta, experiența, e fabulos ce trăiești. O bucățică din mine se gândeste non-stop la întoarcerea acolo. J

Sunt sigură că aventura Camino rămâne un reper în viața ta. Există ceva acum cu care ai putea compara această experiență?

E un reper puternic, da. Nu știu dacă e bine sau rău, însă în momentul ăsta nu văd nimic cu care să compar experiența asta. A fost copleșitor de frumos și mă gândesc să mă întorc acolo. Asta mă animă acum. Aș vrea să o pot compara cu altceva, sunt sigură că există și alte experiențe care mă așteaptă, care așteaptă declicul ăla, dar în perioada asta, pentru mine, e despre Camino. Nu e o vacanță, nu ești turist în Spania. Ești altceva, greu de pus în cuvinte. Vreau să mai trăiesc acest altceva.

lolaUltima întrebare este despre Lola, merită o întrebare a ei (nb Lola este cățelușa Veronicăi, o mică vedetă virală, cu o poveste aparte, așa cum sunt toate poveștile stăpânei sale). Cum ați suportat amândouă despărțirea de peste o lună?

Ah, asta a fost foarte greu, și pentru mine și pentru ea. A făcut circ când m-am întors, aveam senzația că o sa îi sarî inima din piept. J
Cu ea voiam ăa merg, așa a fost în primele gânduri, însă e mai bătrânică și n-am îndrăznit să duc gândul prea departe, nu aș fi putut suporta presiunea asta, că ea n-ar fi putut merge așa de mult zilnic. Că în atâta drum sunt foarte puține orașe mari, unde aș fi putut găsi un veterinar în caz de ceva. Plus că multe albergue nu te primesc cu câine, cel mult poate dormi afară, în cutie. Lola mea nu e făcută să doarmă în cutie, nu aș fi putut să o trec prin asta.
Însă, uite, am primit un mare cadou în ziua în care am ajuns în Santiago. Eram în Monte de Gozo, de unde se vede orașul, priveam răsăritul și mă încumetam să pornesc în ultimii cinci km până acolo, când aud un lătrat de câine. O italiancă simpatică, de vreo șaizeci de ani, și cățelul ei, Pic – de la Piccolo – identic cu Lola la statură și culori. Făcusera tot drumul, în alt ritm, cu vreo lună mai mult decât mine, doar 10-15 km pe zi, ideea e că am intrat în Santiago alături de un cățel cumva identic cu Lola. Mi s-a părut adorabilă această întâmplare. J

Foto Arhivă personală Veronica Soare

 

Anunțuri

3 gânduri despre “Călătoria care transformă și conectează oamenii- interviu cu Veronica Soare, pelerin pe Camino de Santiago

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s