Am citit zilele acestea un articol care lansa ideea că trăim într-un univers simulat pe calculator, că nu deținem controlul asupra vieții și că sunt șanse să putem simula chiar și trecutul. După teoria emisă de OMS, cum că dragostea este o boală, care parcurge etapele ei de incubație și evoluție, tot mai dese sunt ipotezele care scot senzațiile și emoțiile în afara sferei umanului, explicându-le ca efecte electrice. Suntem fizică, chimie și matematică, o adunătură de atomi și celule legate prin poezie. Ne recreăm prin propria creație. Gândim după un program de setări, pe care doar sentimentele puternice le schimbă. Electrice sau nu, noi le trăim sau, cel puțin, așa credem. Oamenii scot ce au mai bun din ei în mediu concurențial, inclusiv pe arena iubirii. Empatiile ne fac să dăm ce avem pozitiv și ne readuc mereu la viață. Se scurtcircuitează neuroni, sunt alții reactivați, mereu va fi un fluid care circulă liber. Poate după un program prevăzut, poate așa se explică actul de respingere, cel de atracție și flash back-urile. Dacă viața este un joc pe calculator, nimic din zbaterea noastră pentru o clipă de fericire nu ar mai avea sens. Nici înfiorarea la cerul înstelat, nici o muzică bună, nici goana după o îmbrățișare. Singurul sentiment care rămâne între toate etapele, din orice direcție ai merge și oriunde te îndrepți, rămâne dorul. El însumează toate științele și toată literatura și pregătește electricitatea senzațiilor ce vor veni atunci când suntem în joc. Dorul este pauza dintre jocuri, poate unul din momentele când suntem noi înșine. Low battery. Game over.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns