„Te iubesc, dar știu doar eu”

hamburg-1508799_960_720     „Vreau să știu sigur dacă mă iubește”, îmi spune o prietenă. „Suntem de mai bine de jumătate de an împreună și nu mi-a spus niciodată că mă iubește.” Am întrebat-o dacă se înțeleg, dacă simte că pot construi împreună ceva, dacă sunt compatibili. Mi-a spus ca da, dar îi lipsește acea declarație ca un cui care să agațe o proclamație pe perete, avea nevoie de un statement. Eram la curent cu evoluția relației lor, cu toate îndoielile fiecăruia, temerile de moment, inevitabile în cimentarea aleii pe care să meargă mai departe. Și-au tatonat firile, și-au testat încrederea, și-au pus la încercare limitele răbdării, ale toleranței, și-au strigat în față nemulțumirile. S-au alungat și s-au chemat de tot atâtea ori. I-am spus că mie mi se părea că au reușit să ardă niște demoni și că se comportau ca o echipă. Și mi-am amintit că există și relații presărate cu multe promisiuni trâmbițate la început și care sfârșesc prin a muri înainte de termen. Ori la ei vedeam acțiunea mai evidentă decât vorba.

Sigur, există blocaje în a ne exprima gândurile cu voce tare în prezența cuiva de care ne pasă, dar am putea începe printr-o șoaptă la ureche, ca să evităm privirea. Ne temem de privire, poate mai mult decât de vorbe. Îmi amintesc, când eram mică, îmi plăcea foarte mult să cânt. Cine venea la noi în casă se minuna ce frumos cântam. Nu m-am lăsat înduplecată ușor să cânt, ci cu o singură condiție: să stau ascunsă după un fotoliu și de acolo cântam. Îmi era teamă de priviri, vorbele îmi plăceau, erau de laudă. Nu toți părinții noștri au fost trainuiți în public speaking și nu toți își manifestau tandrețea în fața noastră. Poate așa am rămas cu impresia că acest lucru ar fi ceva rușinos. Ne place să ni se spună că suntem iubiți, dar nu toată lumea poate să plimbe cu ușurință din inimă până la creier sentimentele și să le transpună în vorbe. Până ce auzul să fie gâdilat, sunt active celelalte simțuri pentru a ști că dragostea există. E o chestiune de răbdare până la dezghețul total. Statementul este o chestiune de încredere în sine. Întâmplător, până la discuția cu prietena mea, deja scrisesem despre asemenea sincope emoționale.

Părinții mei râdeau când vedeau că în filmele americane personajele își spuneau des „I love You”, și râdeam și eu cu ei. Deși mi se părea cea mai melodioasă alăturare de sunete. Când stăteam la căminul facultății, mi se părea indecent că se sărutau în fața mea colegele cu partenerii lor. Asta la început, apoi a trebuit să învăț că nu era nimic ieșit din comun și nici rușinos. Mi-aș fi dorit să mă plimb pe stradă sau în parc cu un bărbat care să mă țină în brațe și să îmi spună că mă iubește.” (Fragment din romanul „Tentații”, în curs de apariție la editura Herg Benet).

Foto pixabay.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s