Auzeam des, nu-i așa?, când eram noi mai mici, vorba aia, că pe cutare nu-l mai însoară nici babele, cu referire la vârsta nefericitului condamnat la singurătate. Și mai era chestia aia, că după 40+ nu prea îți mai găsești ușor partener, pentru că „ești pretențios”. Bun, dar e ceva normal să ai pretenții, că doar nu bagi în casă pe oricine, doar să scrie pe tăblița de la ușă „Fam. X”! Mai ales la 40+, când nu mai ai timp de rateuri și restabiliri post traumatice. Desigur că atunci când auzim de „pretenții”, ne gândim la aspectul material, statut social, educație și, de ce nu?, la aspectul fizic. Eu m-am gândit de multe ori la sintagma asta, „mai târziu, pretențiile sunt prea mari”. Presupunând că e vorba de două persoane care e musai să se întâlnească întru întemeierea unei relații, ambele sunt pretențioase. Corect? Și cred că există o probabilitate destul de mare să se întâlnească doi oameni ale căror pretenții se completează. Un prieten și o prietenă au decis să renunțe fiecare la partenerul lui, pentru că sentimentele nu erau suficiente, iar răbdarea s-a limitat.
Suntem idealiști, părem perfecționiști, vrem să fim the One and only în viața cuiva, dar fiecare dintre noi venim cu metehnele din celelalte relații, setări născute din autoapărare, blocaje create din motive de supraviețuire, ca să nu suferi prea tare și să nu arăți asta. Amorțiți și cu amnezia gesturilor tandre, dar avem target, task, must have și wishlist. Ne uzăm în tatonări și strategii de cucerire și intrăm obosiți în relație. „Pretențiile” nu sunt legate doar de bani și frumusețe, cât de virtuți pe care le visam când eram adolescenți, doar că atunci eram cruzi și cu sufletul neted, fără cute și cicatrici. La 40+, probabil că ne reiterăm perioada cea mai bună din viață, tocmai ca să ne dăm încredere că mai putem recupera ceea ce atunci nu am putut păstra. Experiența cu inocența nu pot merge împreună.
Foto pixabay.com
35+, by Corina Ozon 
Lasă un răspuns