„Mi-am pregătit propria înmormântare”

      A venit în fața unui auditoriu de zeci de persoane, își frământa mâinile, în care ținea o foaie, pe care își schițase povestea. A spus că e emoționată, că nu a mai vorbit niciodată unui număr așa de mare de oameni. Că ar fi venit îmbrăcată în rochiță și pantofi, nu în blugi, dar i-ar fi fost greu să vină pe tocuri prin ploaie, de la gară. Locuiește în altă localitate, dar a venit special la acest eveniment, unde a reușit să-și recupereze o parte din suflet. Încet, povestea a început să curgă. O copilărie dominată de abuzuri, din care singura scăpare a fost măritișul, în viziunea ei atunci. Nu-și iubea soțul, dar s-a gândit că va scăpa din coșmarul din casa părintească. Avea să dea peste un infern. Bătăi sistematice, doar în anumite zone ale corpului, cu precădere pumni în cap. O teroare zilnică, ce a durat aproape 20 de ani. În acest mediu s-au născut o fată și un băiat, care au trăit același vis urât în fiecare zi. Femeia simțea că nu avea nicio scăpare, iar, la un moment dat, s-a gândit să-și pună capăt zilelor. I se părea singura variantă salvatoare. „M-am interesat de sicriu, mi-am făcut și un tablou, care să fie purtat, mi-am pregătit propria înmormântare”. Dar gândurile negre s-au oprit într-o zi, când fiul, ce trecuse de vârsta majoratului, i-a spus mamei să găsească o soluție de ieșire, pentru că îi este teamă să nu își lovească tatăl, ca să se apere, și să ajungă la pușcărie. În acel moment, mama a realizat câtă responsabilitate are și a renunțat la ideea sinuciderii. A început să caute ajutor, mai întâi timid, a primit încurajări, a prins puteri și a mers mai departe. Așa a aflat de Adăpostul de criză Esther, unde a venit cu ultima suflare. Imediat a primit consiliere, a introdus acțiunea de divorț, iar soțul a primit restricție de a mai veni în casă. „Mult timp, mă uitam în urmă, când ieșeam de la fabrică, mi se părea că mă urmărește el cu cuțitul de tăiat porcii, pe care mi l-a pus la gât de atâtea ori”. În căminul lor s-a așternut liniștea, însă tocmai când o trăiau mai bine, a venit o veste năucitoare: băiatul a fost diagnosticat cu două tumori pe creier. Au urmat tratamente, lacrimi, speranță, de la 80 și ceva de kilograme, a ajuns un fir de om, la 45. Mama, trecută prin atâtea, i-a insuflat speranța. Se mira și ea de unde mai are resurse. Energia, pe care băiatul i-o dăduse ca să se elibereze din acea căsnicie captivă, se transferase la mamă, care acum i-o dă lui înapoi. „Acum, îmi pare foarte rău că am vrut să-mi iau zilele. Mi-am dat seama că nimic nu este mai de preț ca viața”, și-a încheiat ea povestea. Își scrisese pe hârtie ce să spună, dar nu a dat toate detaliile. „M-am gândit că sunt cazuri mai grave ca ale mele”, a adăugat ea zâmbind. Nu a uitat să zâmbească și i-am spus că acesta este un lucru foarte important.

Una dintre poveștile unor femei curajoase, auzite la cea de-a paisprezecea ediție a campaniei „Familii fără violență”, de la Brașov. Încă un suflet recuperat.

Foto pixabay.com