De ce tristețea are nevoie de cuvinte mai multe decât bucuria

    Aveam obiceiul să stau de vorbă cu o prietenă de departe, lungi conversații nocturne, care țineau uneori până spre dimineață. Amândouă ne aflam într-o perioadă nu tocmai bună, din punct de vedere emoțional, și faptul că vorbeam pe Skype ne crea o lejeritate, pentru că teritoriile noastre nu se intersectau în niciun fel. Distanța ne apropia paradoxal tocmai pentru că ne despărțea un monitor. O perioadă, prinse de fluturi, nu am mai vorbit așa de intens, ci intervenții scurte, în care ne salutam, ne spuneam pe scurt ce-am mai făcut, apoi reintram fiecare în lumea ei. Ne întrebam una pe alta: „Cum ești?”. „Bine, minunat”. Atât reușeam să articulăm despre partea bună. „Cum naiba nu putem vorbi mai mult despre starea de bine, dar suntem în stare să vorbim săptămâni de-a rândul despre ceva ce ne-a făcut rău?”, ne întrebam în același timp. Pentru că oricât de mult ne căzneam să dăm detalii, picante sau nu, să râdem (oricum râdeam și înainte, că nu plângeam), discuțiile noastre nu puteau depăși mai mult de câteva fraze. „Știi ce suntem noi? Două proaste, asta suntem”, îmi spunea prietena și râdeam amândouă. „Hai, povestește-mi!”, ne ispiteam reciproc. „Nu știu ce să zic, dar cred că mă apucă și parcă vreau și nu vreau”. Formulări eliptice, dar înțelegeam fiecare cuvânt nespus acolo. De parcă ne era teamă ca binele să nu plece, dacă îl tot vorbim atât. Dar eu mai degrabă cred că suferința trebuie arsă până la capăt, pe când bucuria se arde singură, se aprinde ca o flamă, care ți-e teamă să nu se stingă. În tristețe, parcurgi drumul dureros de la flacără la scrum. Și mai e ceva, atunci când îți este bine, parcă nu ești crezut cu totul, dacă o spui, și mai e rezerva că celălalt nu e pregătit să audă asta. De fapt, ne gândim la rău și atunci când ne este bine. Sau e egoismul firesc de a trăi singur senzația asta. „Și mai zi-mi!”, mai încerca prietena. „Păi, ascult muzica dată la maximum”, răspund. „Și dansezi dimineața când te trezești?”, zice ea însuflețită. „La orice oră”, zic. „Da, așa fac și eu!”. Atât despre bucuria vorbită. Cert este că, așa, cumva fiindu-ne bine, aveam nostalgia nopților în care ne povesteam ce rău ne e. Cine să ne mai înțeleagă!

Foto pixabay.com