Prietenie cu beneficii („sexuale” e pleonasm)

      Se insinuează în ultima vreme un trend, pe care unii îl adoptă, ca așa e cool și pari independent, și îți bagi picioarele în viață, cum ar veni. Texte despre cum să fii tu într-o relație, dar să nu ai așteptări, despre cum să dai fără să primești. Și dacă primești, nu știu dacă trebuie să dai, că nu se mai spune. Pare-se e într-o singură direcție, atunci când dai. Din abordarea aceasta este limpede că scrierile au fost un soi de terapie pentru cei care au oferit și au pierdut, pentru că așa e în viață. Nu poate fi o fericire continuă, că ne-am plictisi. Tuturor ni s-a întâmplat să avem o dezamăgire legată de un om, la rândul nostru i-am dezamăgit pe alții. Dar a spune că nu e bine să aștepți de la celălalt, când faci parte din viața lui și invers, mi se pare împotriva logicii. Orice tip de legătură se bazează pe un transfer, fie că e verbal, chimic, educativ, informativ, emoțional, financiar. Comunicarea tranzacțională este una din multele fațete ale relaționării interumane. Orice proces de comunicare este întreg, atunci când există și feedback. Într-o relație fiecare investește și e firesc să aștepte să se întoarcă ceea ce a cultivat. Am fi ipocriți să spunem că nu ne pasă. Nu am nimic cu relațiile de tip deschis și cu cei care le practică, însă acolo este vorba despre altceva. E ceva asumat și practicat de câțiva membri ai unei comunități închise. Cunosc câteva persoane de acest fel și le respect modul de viață, la fel cum mi-au explicat că nu oricine e pregătit pentru așa ceva.

Însă, când vorbim despre relația dintre doi oameni, lucrurile stau altfel. Modelul acesta „fără așteptări” este de fapt din import, acolo unde societatea e mereu pe fugă, focusată pe job, și, din cauza timpului limitat, oamenii nu au timp suficient să se cunoască, deși își doresc, și nu vor să experimenteze eșecuri. Este firesc ca societatea să se adapteze din mers la nevoi și să creeze cutume, pentru ca oamenii să nu se înstrăineze. Cel mai popular stil de viață este „friends wih benefits”, în care actorii nu se implică, lucru stabilit de comun acord înainte. Ei pot petrece timpul liber împreună, pot merge în vacanțe, apoi fiecare se întoarce la viața lui și nu e musai să se mai caute, ca doi îndrăgostiți. Peste un timp, repetă povestea fără resentiment. Pot ieși de aici și cupluri sudate sau povești de dragoste, habar n-am. Nu am nimic nici cu aceștia. Problema este că noi nu avem această cultură și sună cumva fals „friends with benefits” ăsta. Mai pe românește, încă mai putem. Sigur că o astfel de relație funcționează după o decepție, dar să o proclami ca mod de a trăi mi se pare exagerat. Genul acesta de tendințe inoculate pe cale virală, ca și acelea care proclamă singurătatea ca viață ideală sunt ca E-urile băgate treptat în mâncare, până când uiți gustul natural și te obișnuiești cu ele. Repet, nu am nimic cu cei care aleg să dea fără să aștepte, la fel cum nu sunt de acord cu posesivitatea într-o relație. Dar când vibrațiile a doi oameni se ciocnesc, nu are cum să rămână fără urmări. Nu spun nici că nu e bine să citim astfel de texte, pentru că mult poate nu mai avem nici noi, când munca ne va acapara tot timpul. Dar nici nu mi-aș dori să citesc în viitorul apropiat despre cum ne amintim noi că iubeam cândva.

Foto pixabay.com